Despre Biserică sau comunitatea credincioşilor -10-

Biserica pe pământ este un focar de viaţa adevărată duhovniceascã, un focar de sfinţenie, de dreptate dumnezeiască, de înţelepciune, de pace a lui Dumnezeu, de adevărată libertate.

Biserica este obştea celor mântuiţi; Biserica este sfântă şi minunată copărtăşie a sufeletelor drepţilor care împărăţesc în ceruri şi a oamenilor cu dreapta credinţă în Hristos şi care se mai nevoiesc pe pământ, uniţi între ei de Capul Bisericii – Hristos, copărtăşie însufleţită, sfinţită şi întărită de Duhul Sfânt. Biserica ests fântâna lui Iacov, plină mereu cu apă vie [în 4,6.14], harul lui Dumnezeu, care ne face vii, care ne domoleşte setea sufletului, ne răcoreşte de arşiţa păcatului, ne curaţă de păcate.

Nu există în Biserica noastră nici o instituţie, nici un obicei sau un ritual care să nu fi fost aşezate prin voinţa Capului ei, Domnul nostru Iisus Hristos, şi a Celui ce pe toate le plineşte –Duhul Sfânt: El îi povăţuieşte pe păstorii Bisericii la tot adevărul; Lui i se datorează întrega bună-întocmire a Bisericii.

Biserica este prietenul cel mai bun, ceresc al fiecărui creştin adevărat; preotul trebuie să fie cel ce poartă şi exprimă duhul ei pentru toţi mirenii. Biserica ne este mama noastră duhovnicească cea mai gingaş iubitoare; preotul trebuie să fie purtătorul către mireni al duhului acestei iubiri materne, expresia acesteia; de aceea i se şispune “părinte”, iar mirenii sunt numiţi “copiii” lui.

Istoria Bisericii este martoră tunătoare a întregului adevăr dumnezeiesc, a întregii Revelaţii. Biserica lui Dumnezeu este farul întregii lumi, ce îşi revărsă luminaasupra tuturor celor ce plutesc pe marea cea învolburată a vieţii (apostoli, proroci, mucenici, ierarhi şi preoţi, cuvioşi). în Biserică duhul iubirii de oameni a lui Dumnezeu şi-a găsit expresie în pastorat, în paternitate şi filialitate (în aceea că există părinţi duhovniceşti, fii duhovniceşti). Atât păstorii cât şi păstoriţii trebuie să păzească cu străşnicie acest duh. Nu păstorim noi, păstorii, ci însuşi Tatăl ceresc păstoreşte prin noi. Noi trebuie să aducem aminte paternitatea Sa cerească, către care trebuie să ne îndreptăm toate năzuinţele şi către care avem datoria să-i aducem prin pastoratul bisericesc pe credincioşii noştri. Domnul mă paşte şi nimic nu-mi va lipsi [Ps 22, 1].

Despre Biserică sau comunitatea credincioşilor -9-

Sfânta Biserică poartă de grijă şi se îngrijeşte de fiii săi ca o doică [1Tes 2, 7], în fiecare zi, ziua şi nopatea (prin ectenii, rugăciuni).

Când sunt în biserică – sunt în lumea minunilor lui Dumnezeu, în împărăţia harului, a dreptăţii dumnezeieşti, a sfinţeniei, în lumea cea nestricăcioasă, în lumea îngerilorşi a sfinţilor care sunt scrişi în ceruri [Evr 12, 23]. Sunt împreună cu Dumnezeu şi cu Maica Domnului, cu îngerii şi cu toţi sfinţii. Ceea ce uimeşte în deosebi in Vechiul Testament este minunea facerii lumii numai prin cuvântul lui Dumnezeu; în Noul Testament minunea întrupării lui Dumnezeu. Dumnezeu s-a făcut om fără a înceta săfie Dumnezeu: iată minunea minunilor! Dumnezeu a pătimit, a murit după firea Sa omenească, a înviat pentru răscumpărarea omului şi ne-a dat nădejdea învierii întregului neam omenesc – aceasta este minunea milostivirii, a îngăduinţei lui Dumnezeu.

Trăim în împărăţia minunilor, adică în împărăţia duhovnicească a Sfintei Treimi – în Biserica lui Dumnezeu – şi cea dintâi şi cea mai mare minune este în ea minunea întrupării lui Dumnezeu, înomenirea lui Dumnezeu Cuvântul şi minunea Maicii fără de bărbat care a născut pe Dumnezeul – om şi inalatrea ei mai presus de toată făptură, mai presus decat Heruvimii cei prealuminoşi şi de Serafimii de flacăra. Această minune este proslăvită, după cum se cuvine în Biserica lui Dumnezeu. Cât de sus a fost înălţatăomenirea prin minunea întrupării lui Dumnezeu! Cu câtă generozitate, cu câtă iubire şi cât de minunat a fost ea mântuită de binemeritată pedeapsă veşnică, de îndreptăţitul blestem al lui – Dumnezeu – invrednicindu-se de o nouă existenţă şi de moştenirea Cerului! Acest lucru e vrednic de o veşnică doxologie!  In Apocalipsă este înfăţişatăaceastă doxologie a celor mântuiţi de Domnul [Ap 7,10; 12, 10-11; 19,1]. Trebuie ca noi să-i răspundem lui Dumnezeu cu dragoste şi să ne iubim unii pe alţii ca mădulare ale unui singur trup, al cărui cap este Hristos.