Oare a încetat să va uimească şi să va înfricoşeze prin măreţia sa de necuprins, înţelepciunea şi bunătatea sa nemărginită, întruparea Fiului lui Dumnezeu, viaţa şi învăţătura Sa, minunile pe care le-a făcut cât timp S-a aflat printre oameni şi mai cu seamă chinurile înfricoşătoare şi moartea pe cruce, iar apoi învierea din morţi şi înălţarea la Cer la Tatăl Sau? O, vinovată nepăsare! O păcătoasă orbire şi nesimţire! Dar, prin chemarea noastră, datori suntem, să tunăm fără istov în urechile voastre spre a vă trezi şi a vă întoarce la pocăinţă, pe voi cei cufundaţi în somnul păcatului.
Prin dumnezeieştile sale slujbe de fiecare zi şi prin praznicile sale de peste an, Sfânta Biserică Ortodoxă îi cheamă pe oameni să se ridice din somnul păcatului şi al patimilor vieţii şi să-şi aducă aminte de menirea lor. în veci să fie slăvit Dumnezeul nostru şi lucrurile sale minunate în noi păcătoşii – în Sfânta Biserică!
După cum cei ce aparţin Bisericii celei sfinte, soborniceşti şi apostoleşti au, ca să spunem aşa, dreptul la o mijlocire, în faţa lui Dumnezeu din partea sfinţilor, tot aşa, dimpotrivă, cei ce s-au despărţit în chip samavolnic de Biserică pierd acest drept ca nişte mădulare moarte ce sunt; îl pierd, fiindcă împotrivirea lor le-a adus veşnica pieire. În afara Bisericii nu este mântuire, nu este duhul harului.
Ce stâlpi ai Bisericii şi, în cele din urmă –ai noştri, sunt Sfinţii lui Dumnezeu, Maică Domnului, înainte-mergătorul, apostolii, prorocii, mucenicii, ierarhii, cuvioşii, şi toţi sfinţii! Ei se roagă pentru noi, pentru binele nostru. Nu în zadar îi chemăm. Fiindcă noi nu suntem decât trestii clătinate de vânt [Mt 11, 7]. Prin rugăciunile lor, întăreşte-ne pe noi, Dumnezeule! întăreşte, Doamne, toată Biserică Ta, din toată lumea, prin rugăciunile lor!
Din toată lucrarea mântuitoare a lui Dumnezeu în lume Sfânta Biserică proslăveşte cel mai mult minunea minunilor: întruparea lui Dumnezeu şi urmările sale mântuitoare pentru neamul omenesc, precum şi pe Preacurata, Preabinecuvantata Maică a lui Dumnezeu. Laudele aduse Maicii Domnului, îndeosebi în canoane, stihuri, dogmatice, acatiste sunt mai multe decât firele din nisipul mării. şi toate acestea i se cuvin după cuviinţă, fiindcă s-a învrednicit să fie Maică lui Dumnezeu şi prin Ea Dumnezeu S-a unit cu oamenii şi i-a îndumnezeit (vezi Nepătata, neîntinata, rugăciunea de la sfârşitul pavecerniţei). şi noi trebuie – ca să spunem aşa – să respirăm prin această întrupare tainică, să trăim, să ne smerim şi să ne întărim prin ea.
Pe cât de departe stă cerul de pământ, pe atât de mult ne întrec pe noi, păcătoşii, sfinţii plăcuţi lui Dumnezeu; ei sunt fiinţe cereşti – noi suntem pământeşti; ei sunt sfinţi – noi suntem plini de mulţimea păcatelor; ei L-au iubit pe Dumnezeu, din toată inima, cu toată puterea lor, urându-se pe sine şi lumea – noi ne iubim cu o împătimire extremă pe noi înşine şi lumea; iubim toate lucrurile ei pierzătoare de suflet şi potrivnice lui Dumnezeu; ei au agonisit o minte cerească, o inima cerească, o voinţă cerească, prinzând dragostea de voia lui Dumnezeu şi înfrângându-şi propria lor voinţã; trupească, stricată, pierzătoare – noi am făcut pământeşti şi am întinat mintea şi inima şi voinţa noastră, toate pornirile şi înclinaţiile noastre sufleteşti.
De aceea, fiecare creştin să stea cu evlavie în faţa Sfintilor, să-i cinstească cu cinstea ce li se cuvine şi cu care i-a proslăvit după vrednicie însuşi Dumnezeu şi să caute să le urmeze viaţa, credinţa lor; ca aducandui-şi aminte de înflăcărata lor iubire de Dumnezeu şi de apoapele, inima lui să se umple de iubire înflăcărată şi de speranţă vie, să năzuiască mereu acolo unde este Iubirea cea veşnică, care iubeşte toate, unde este Adevărul cel veşnic şi Sfinţenia, acolo unde este viaţa şi doxologie veşnică şi veşnică bucurie a sfinţilor.