Despre Biserică sau comunitatea credincioşilor -10-

Biserica pe pământ este un focar de viaţa adevărată duhovniceascã, un focar de sfinţenie, de dreptate dumnezeiască, de înţelepciune, de pace a lui Dumnezeu, de adevărată libertate.

Biserica este obştea celor mântuiţi; Biserica este sfântă şi minunată copărtăşie a sufeletelor drepţilor care împărăţesc în ceruri şi a oamenilor cu dreapta credinţă în Hristos şi care se mai nevoiesc pe pământ, uniţi între ei de Capul Bisericii – Hristos, copărtăşie însufleţită, sfinţită şi întărită de Duhul Sfânt. Biserica ests fântâna lui Iacov, plină mereu cu apă vie [în 4,6.14], harul lui Dumnezeu, care ne face vii, care ne domoleşte setea sufletului, ne răcoreşte de arşiţa păcatului, ne curaţă de păcate.

Nu există în Biserica noastră nici o instituţie, nici un obicei sau un ritual care să nu fi fost aşezate prin voinţa Capului ei, Domnul nostru Iisus Hristos, şi a Celui ce pe toate le plineşte –Duhul Sfânt: El îi povăţuieşte pe păstorii Bisericii la tot adevărul; Lui i se datorează întrega bună-întocmire a Bisericii.

Biserica este prietenul cel mai bun, ceresc al fiecărui creştin adevărat; preotul trebuie să fie cel ce poartă şi exprimă duhul ei pentru toţi mirenii. Biserica ne este mama noastră duhovnicească cea mai gingaş iubitoare; preotul trebuie să fie purtătorul către mireni al duhului acestei iubiri materne, expresia acesteia; de aceea i se şispune “părinte”, iar mirenii sunt numiţi “copiii” lui.

Istoria Bisericii este martoră tunătoare a întregului adevăr dumnezeiesc, a întregii Revelaţii. Biserica lui Dumnezeu este farul întregii lumi, ce îşi revărsă luminaasupra tuturor celor ce plutesc pe marea cea învolburată a vieţii (apostoli, proroci, mucenici, ierarhi şi preoţi, cuvioşi). în Biserică duhul iubirii de oameni a lui Dumnezeu şi-a găsit expresie în pastorat, în paternitate şi filialitate (în aceea că există părinţi duhovniceşti, fii duhovniceşti). Atât păstorii cât şi păstoriţii trebuie să păzească cu străşnicie acest duh. Nu păstorim noi, păstorii, ci însuşi Tatăl ceresc păstoreşte prin noi. Noi trebuie să aducem aminte paternitatea Sa cerească, către care trebuie să ne îndreptăm toate năzuinţele şi către care avem datoria să-i aducem prin pastoratul bisericesc pe credincioşii noştri. Domnul mă paşte şi nimic nu-mi va lipsi [Ps 22, 1].

Publicitate

Despre Biserică sau comunitatea credincioşilor -9-

Sfânta Biserică poartă de grijă şi se îngrijeşte de fiii săi ca o doică [1Tes 2, 7], în fiecare zi, ziua şi nopatea (prin ectenii, rugăciuni).

Când sunt în biserică – sunt în lumea minunilor lui Dumnezeu, în împărăţia harului, a dreptăţii dumnezeieşti, a sfinţeniei, în lumea cea nestricăcioasă, în lumea îngerilorşi a sfinţilor care sunt scrişi în ceruri [Evr 12, 23]. Sunt împreună cu Dumnezeu şi cu Maica Domnului, cu îngerii şi cu toţi sfinţii. Ceea ce uimeşte în deosebi in Vechiul Testament este minunea facerii lumii numai prin cuvântul lui Dumnezeu; în Noul Testament minunea întrupării lui Dumnezeu. Dumnezeu s-a făcut om fără a înceta săfie Dumnezeu: iată minunea minunilor! Dumnezeu a pătimit, a murit după firea Sa omenească, a înviat pentru răscumpărarea omului şi ne-a dat nădejdea învierii întregului neam omenesc – aceasta este minunea milostivirii, a îngăduinţei lui Dumnezeu.

Trăim în împărăţia minunilor, adică în împărăţia duhovnicească a Sfintei Treimi – în Biserica lui Dumnezeu – şi cea dintâi şi cea mai mare minune este în ea minunea întrupării lui Dumnezeu, înomenirea lui Dumnezeu Cuvântul şi minunea Maicii fără de bărbat care a născut pe Dumnezeul – om şi inalatrea ei mai presus de toată făptură, mai presus decat Heruvimii cei prealuminoşi şi de Serafimii de flacăra. Această minune este proslăvită, după cum se cuvine în Biserica lui Dumnezeu. Cât de sus a fost înălţatăomenirea prin minunea întrupării lui Dumnezeu! Cu câtă generozitate, cu câtă iubire şi cât de minunat a fost ea mântuită de binemeritată pedeapsă veşnică, de îndreptăţitul blestem al lui – Dumnezeu – invrednicindu-se de o nouă existenţă şi de moştenirea Cerului! Acest lucru e vrednic de o veşnică doxologie!  In Apocalipsă este înfăţişatăaceastă doxologie a celor mântuiţi de Domnul [Ap 7,10; 12, 10-11; 19,1]. Trebuie ca noi să-i răspundem lui Dumnezeu cu dragoste şi să ne iubim unii pe alţii ca mădulare ale unui singur trup, al cărui cap este Hristos.

Despre Biserică sau comunitatea credincioşilor -8-

Vino mai des la biserică pentru a-L slăvi pe Dumnezeu sau pentru a-ţi plânge neputinţa sufletească, sărăcia duhovnicească şi păcătoşenia; nimeni nu-ţi va putea împărtăşi durerea mai sincer şi mai puternic decât Biserica; copii săi cei mai buni au fost încercaţi ca şi tine, s-au simţit neputincioşi ca şi tine, au greşit ca şi tine. Ea nu-ţi ascunde faptul că plaga păcatului este cumplită, că i-a rănit pe toţi, nimeni n-a scăpat de ea; şi toţi au plâns, s-au rugat, au suferit, s-au întristat, au fost supuşi la mari încercări – şi îţi va fi mai uşor sã rabzi, să-ţi trăieşti durerea.

Pentru ca iubirea noastră faţa de Dumnezeu şi faţa de credinţă în Hristos şi Sfânta Sa Biserică să nu se răcească, trebuie să ne aducem aminte oricât de des de marile binefaceri pe care le-am primit de la Dumnezeu prin credinţa cea mântuitoare şi prin Biserică. Aceste binefaceri sunt: copartasia noastră din mădular sau foarte apropiata comuniune cu Capul Bisericii şi cu mădularele lui cereşti şi pământeşti (Biserica cerească şi pământească) – şi ca urmare a acestora neîncetata mântuire, trezirea la viaţa şi înnoire prin darul lui Hristos, ocrotire, curăţare de păcate, sfinţire, luminare, pace, odihnă duhului, ajutor în toată lucrarea mântuirii, nădejdea dulce, tare şi desăvârşită în harul dat prin descoperirea lui Iisus Hristos; dulcea nădejde a vieţii veşnice, încrederea că ne aflăm mereu sub acoperământul deosebit al lui Dumnezeu, al Maicii Domnului, al Sfinţilor îngeri, al Sfinţilor dacă vieţuim potrivit credinţei, în pocăinţă şi în fapte bune; părtăşie la mântuirea minunată săvârşită prin mijlocirea Tainelor lui Hristos şi, în general, la minunile purtării de grijă (proniei) dumnezeieşti faţă de noi şi care se săvârşeşte în Biserică. Cine este Dumnezeu mare ca Dumnezeul nostru? Tu eşti Dumnezeu care faci minuni! [Ps 76, 13].

Despre Biserică sau comunitatea credincioşilor -7-

Atât cât credem în Biserică, care este comunitatea credincioşilor întru Domnul, adunaţi ca intr-un singur trup de Hristos, capul, sau şi însufleţit de Duhul cel unul al lui Dumnezeu, noi, ca mădulare ale trupului Bisericii, trebuie să ne păzim şi să ne iubim unii pe alţii, ca pe noi înşine, ca pe sufletul şi trupul nostru – să stârpim din inimile noastre iubirea de sine, lăcomia, invidia, duşmănia, mânia, ura, ţinerea minte a răului, desfarnarea, neînfrânarea, să iertăm unii altora aşa cum vrem să fim iertaţi noi înşine de ceilalţi, să fim sensibili la neputinţele semenilor, să îi ajutăm cu ajutor sincer şi de bunăvoie. Iubirea este semnul cel mai autentic prin care se recunosc ucenicii lui Hristos şi mădularele Bisericii lui Hristos. Fără iubire nu există Biserică. Sădeşte în noi, Doamne această iubire, că să nu mai gândim răul.

Nici o mărturisire a credinţei creştine, afară de cea ortodoxă nu-l poate duce pe creştin la desăvârşirea vieţii creştine sau la sfinţenie şi la curăţirea desăvârşită de păcate şi la nestricaciune, pentru că celelalte confesiuni neortodoxe ţin nedreptatea drept adevăr [Rm 1,18], amestecă deşerta cugetare şi minciună cu adevărul şi nu au acele mijloace dăruite de Dumnezeu pentru curăţire, sfinţire, naştere din nou, înnoire pe care le are Biserica ortodoxă. Experienţa veacurilor sau istoria Bisericii Ortodoxe şi a altor Bisericii au demonstrat şi demonstrează această extraordinară evidenţă. Aduceţi-vă aminte de mulţimea sfinţilor Bisericii noastre, din vremurile vechi şi din cele de astăzi – şi de lipsa lor, dacă ne raportăm la alte biserici neortodoxe, catolică, luterană, anglicană.

Prin întruparea Fiului Său, Dumnezeu dă neamului omenesc daruri neasemuite. S-a surpat zidul despărţitor al păcatului dintre Dumnezeu şi om – fiindcă prin jertfa adusă pentru noi şi care rămâne în veac s-a dat izbăvire de păcate şi de moarte veşnică, învierea neamului omenesc; omul s-a învrednicit de tot harul ceresc, de toată puterea de viaţa şi buna cucernicie, a fost dus din nou în rai şi chiar aşezat împreună cu Hristos pe scaunul Dumnezeirii [Ef 2,6], fiindcă omul prin înomenirea Fiului lui Dumnezeu se îndumnezeieşte. Biserica este întemeiată pe pământ ca obşte a celor mântuiţi şi uniţi în capul său atotputernic şi atotsfânt, Hristos Dumnezeu şi însufleţiţi de Duhul cel unul al harului: ni se dă harul naşterii din nou sau al unei noi existente, pecetea şi sfinţirea de la Duhul Sfânt Care este arvună bunătăţilor viitoare; ni se dăruieşte harul iertării păcatelor prin Taină Pocăinţei, harul săvârşirii şi împărtăşirii cu Taina atotmantuitoare şi de-viaţă-dătătoare a Trupului şi Sângelui lui Hristos, harul vindecării neputinţelor trupeşti şi sufleteşti prin Taina Maslului, sfinţirea naşterii fireşti şi a creşterii copiilor prin Taina Cununiei; neîncetată propovăduire a cuvântului lui Dumnezeu şi călăuzirea pastorală cu împuternicire Dumnezeiască e întemeiată prin Preoţie.

Despre Biserică sau comunitatea credincioşilor -6-

În biserică, sunt zugrăvite pe icoane chipurile sfinţilor pomeniţi la Liturghie, la proscomidie şi la Liturghia celor credincioşi; cei ce au fost înainte-vestitorii şi prorocii credinţei noastre; ce au pecetluit adevărul şi darul cel mântuitor al credinţei cu sângele lor, cu schingiuiri fără număr şi cu moarte, cu minunate nevoinţe, cu post şi rugăciune şi care, se roagă cu îndrăzneală lui Dumnezeu pentru noi – martori veşnici ai adevărului credinţei şi ai puterii ei de-viaţă-făcătoare în cele mai grele chinuri şi sub ameninţarea morţii, stâlpi pe veci neclintiţi ai Bisericii în jurul căreia înalţă zid cu ale lor rugăciuni, slavă şi podoabă Bisericii.

Datu-Mi-s-a toată puterea, în cer şi pe pământ [MT 28,18]. în virtutea acestei puteri Domnul aseaza păstorii Bisericii –ierarhi şi ceilati clerici de sub autoritatea lor: preoţi, diaconi. în virtutea acestei puteri sunt săvârşite toate Tainele: Botezul, sau înnoirea prin apă şi prin Duh, Mirungerea sau darul Duhului Sfânt; prefacerea, prin Duhul Sfânt a pâinii şi vinului în Trupul şi Sângele Sau, dezlegarea păcatelor prin Duhul Sfânt în Spovedanie, binecuvântarea unirii dintre bărbat şi femeie prin Cununie; vindecarea bolilor prin Taina Sfântului Maslu.

În virtutea acestei puteri atotputernice a fost păzită Biserică Sa, în primele sale veacuri de existenţă, veacuri cumplite, persecuţii şi chinuri asupra urmăritorilor Ei; au căpătat putere şi s-au făcut nebiruiţi sfinţii săi, înfruntând toate caznele şi proslavindu-se în chip minunat – i-a păzit pe ei până acum şi îi va păzi până la sfârşitul veacurilor; cu această putere atotputernică El ne apară astazi şi ne izbăveşte pe fiecare de păcate şi de vrãjmasii văzuţi şi nevăzuţi.

Orice om bolnav sufleteşte, adică pătimaş şi păcătos, neputincios, necurat, ticălos, blestemat, nenorocit, sărac, orb, gol, mort. Domnul S-a pogorât din ceruri pe pământ ca să mântuiască pe cel pierdut [Mt 18,11; Lc 19,10], şi a întemeiat pe pământ Biserica Sa, pentru ca oricând să mântuiască pe cei ce doresc mântuirea, pentru ca oricând să se vindece de boli trupeşti şi sufleteşti cei ce doresc să se vindece, pentru ca oricând să se lumineze cei ce căuta să se elibereze de întunericul păcatului, pentru a-i întări pe cei neputincioşi, pentru a-i lumina şi curăţi pe cei necuraţi, pentru a-i izbăvi de necazuri şi nevoi şi de sărăcia sufletească şi de a-i îmbogăţi cu Dumnezeirea prin împărtăşirea cu sfintele lui Hristos taine şi prin unirea cu Hristos, pentru că să se acopere goliciunea şi necuviinţă noastră, să vieze oricând, în fiecare zi, pe cei ce mor cu sufletul prin moartea păcatului. Iată ce lucru însemnat este pentru noi Biserica şi ce lucru de neapărată trebuinţă este pentru fiecare dintre noi!

Dar mulţi rătăciţi fug acum de ea, se înstrăinează de ea, o hulesc! O, sărmanilor, nefericiţilor, care va daţi pierzării! Cunoaşteţi lucrarea mântuitoare a Dumnezeieştii Bisericii şi întoarceţi-va la ea, ca la o mamă gingaş iubitoare, ca la o mantuitoare, ca la o mijlocitoare pentru voi în faţa lui Dumnezeu. Cine va vede atât de satisfăcuţi, traindu-vă atât de superficial viaţa, ar putea crede că nu mai puteţi de-atâta sănătate şi mulţumire şi că nu aveţi nevoie de Biserică, de tămăduirea ei, de mântuirea ei, de serviciile ei – dar aceasta numai în aparenţă, fiindcă sufletul vă este sărac, blestemat, milog, orb şi mort.

Despre Biserică sau comunitatea credincioşilor -5-

Biserica este casa lui Dumnezeu; în ea stă Domnul, căpetenia tuturor sfinţilor triumfători în ceruri şi a celor care vieţuiesc şi se luptă pe pământ, şi toţi sunt mădulare ale sale; un singur Duh, al lui Dumnezeu, da viaţă, sfinţeşte, întăreşte pe toţi. în această casă a Domnului toţi se simt aproape unii de alţii, ca mădulare ale aceluiaşi trup, sănătoase şi neputincioase, şi cereşti şi pământeşti, toate se ajută unele pe altele.

Cele pământeşti le roagă pe cele cereşti să le ajute; cele cereşti se roagă pentru ele Domnului; în acest chip, mila lui Dumnezeu se revarsă din belşug peste Biserică, peste toată plinătatea ei. şi în trecut şi astăzi Biserica pământească a fost şi este plină de minunile Maicii lui Dumnezeu şi a multor sfinţi.

Născătoarea de Dumnezeu este mai cinstită decât Heruvimii şi decât Serafimii şi decât toată făptura; pentru tine, creştine, pentru mântuirea şi înălţarea ta; ca să te mântuie şi să te acopere; toţi cei plăcuţi lui Dumnezeu sunt slăviţi pentru minunatul chip în care s-au izbăvit de păcat, pentru măreţia minunilor lor, care izvorăsc din pântecele lor ca nişte râuri de apă vie revărsată asupra întregii lumi, pentru neputrezirea rămăşiţelor lor – toate acestea îţi sunt ţie spre mântuire şi ridicare din păcat, pentru a putea sorbi din acest izvor de apă vie şi din acest mănunchi de minuni; pentru ca să poţi vedea în ei propria ta naştere bună – naştere din Dumnezeu, pentru ca să-ţi dai seamă de menirea ta la cele de sus, pentru ca să înţelegi măreţia sufletului tău, făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, pentru ca să urăşti trupul, lumea, patimile trupeşti şi toată zădărnicia cea pământească şi pentru ca să năzuieşti din toate puterile şi din tot focul dragostei cereşti spre împărăţia cea de sus, luptandu-te cu patimile şi cu poftele şi cu toţi vrăjmăşii văzuţi şi nevăzuţi ai mântuirii. Istoria Bisericii, vieţile sfinţilor, icoanele sfinţilor, trebuie să îţi fie mereu călăuze spre cer; iar mai presus de toate slujbele dumnezeieşti şi Sfintele Taine, înfrânarea, postul şi rugăciunea, şi supunerea faţa de păstorii duhovniceşti.

Cu ce iubire de mamã şi sfântă păzeşte sufletele şi trupurile noastre Sfântă Biserică, orânduind pentru noi posturi dese, acre unora le păr, pentru neştiinţă lor, un fel de a le constrânge libertatea! Prin înfrânare şi post însă, Biserica vrea să ne dea cea mai largă libertate spirituală; fiindcă neinfranarea înrobeşte duhul nostru trupului, patimilor şi poftelor lui; trupul însuşi se îngreunează şi este doborât de boli.

De ce duce lipsa în fiecare zi şi în fiecare ceas omul păcătos, întinat? De milă, de curăţie şi de sfinţire. Unde şi cum se da, unde şi cum poate fi dobândit acest har? Prin Biserică. Când anume? în timpul dumnezeieştilor slujbe şi al săvârşirii diferitelor taine. Dar acasă? Poate fi dobândit şi acasă prin rugăciune sârguincioasă şi prin ţinerea unor rânduieli. Poate fi dobândit în orice loc şi orice timp, dar nu se revarsă niciunde atât de îmbelşugat şi de lucrător ca în locaşul bisericii. De aceea locaşul bisericii le este creştinilor atât de scump, ca un izvor de apă vie, şi o casă a lui Dumnezeu, ca un loc al milei, curăţiei, sfinţeniei, vieţii cereşti.

Despre Biserică sau comunitatea credincioşilor -4-

Oare a încetat să va uimească şi să va înfricoşeze prin măreţia sa de necuprins, înţelepciunea şi bunătatea sa nemărginită, întruparea Fiului lui Dumnezeu, viaţa şi învăţătura Sa, minunile pe care le-a făcut cât timp S-a aflat printre oameni şi mai cu seamă chinurile înfricoşătoare şi moartea pe cruce, iar apoi învierea din morţi şi înălţarea la Cer la Tatăl Sau? O, vinovată nepăsare! O păcătoasă orbire şi nesimţire! Dar, prin chemarea noastră, datori suntem, să tunăm fără istov în urechile voastre spre a vă trezi şi a vă întoarce la pocăinţă, pe voi cei cufundaţi în somnul păcatului.

Prin dumnezeieştile sale slujbe de fiecare zi şi prin praznicile sale de peste an, Sfânta Biserică Ortodoxă îi cheamă pe oameni să se ridice din somnul păcatului şi al patimilor vieţii şi să-şi aducă aminte de menirea lor. în veci să fie slăvit Dumnezeul nostru şi lucrurile sale minunate în noi păcătoşii – în Sfânta Biserică!

După cum cei ce aparţin Bisericii celei sfinte, soborniceşti şi apostoleşti au, ca să spunem aşa, dreptul la o mijlocire, în faţa lui Dumnezeu din partea sfinţilor, tot aşa, dimpotrivă, cei ce s-au despărţit în chip samavolnic de Biserică pierd acest drept ca nişte mădulare moarte ce sunt; îl pierd, fiindcă împotrivirea lor le-a adus veşnica pieire. În afara Bisericii nu este mântuire, nu este duhul harului.

Ce stâlpi ai Bisericii şi, în cele din urmă –ai noştri, sunt Sfinţii lui Dumnezeu, Maică Domnului, înainte-mergătorul, apostolii, prorocii, mucenicii, ierarhii, cuvioşii, şi toţi sfinţii! Ei se roagă pentru noi, pentru binele nostru. Nu în zadar îi chemăm. Fiindcă noi nu suntem decât trestii clătinate de vânt [Mt 11, 7]. Prin rugăciunile lor, întăreşte-ne pe noi, Dumnezeule! întăreşte, Doamne, toată Biserică Ta, din toată lumea, prin rugăciunile lor!

Din toată lucrarea mântuitoare a lui Dumnezeu în lume Sfânta Biserică proslăveşte cel mai mult minunea minunilor: întruparea lui Dumnezeu şi urmările sale mântuitoare pentru neamul omenesc, precum şi pe Preacurata, Preabinecuvantata Maică a lui Dumnezeu. Laudele aduse Maicii Domnului, îndeosebi în canoane, stihuri, dogmatice, acatiste sunt mai multe decât firele din nisipul mării. şi toate acestea i se cuvin după cuviinţă, fiindcă s-a învrednicit să fie Maică lui Dumnezeu şi prin Ea Dumnezeu S-a unit cu oamenii şi i-a îndumnezeit (vezi Nepătata, neîntinata, rugăciunea de la sfârşitul pavecerniţei). şi noi trebuie – ca să spunem aşa – să respirăm prin această întrupare tainică, să trăim, să ne smerim şi să ne întărim prin ea.

Pe cât de departe stă cerul de pământ, pe atât de mult ne întrec pe noi, păcătoşii, sfinţii plăcuţi lui Dumnezeu; ei sunt fiinţe cereşti – noi suntem pământeşti; ei sunt sfinţi – noi suntem plini de mulţimea păcatelor; ei L-au iubit pe Dumnezeu, din toată inima, cu toată puterea lor, urându-se pe sine şi lumea – noi ne iubim cu o împătimire extremă pe noi înşine şi lumea; iubim toate lucrurile ei pierzătoare de suflet şi potrivnice lui Dumnezeu; ei au agonisit o minte cerească, o inima cerească, o voinţă cerească, prinzând dragostea de voia lui Dumnezeu şi înfrângându-şi propria lor voinţã; trupească, stricată, pierzătoare – noi am făcut pământeşti şi am întinat mintea şi inima şi voinţa noastră, toate pornirile şi înclinaţiile noastre sufleteşti.

De aceea, fiecare creştin să stea cu evlavie în faţa Sfintilor, să-i cinstească cu cinstea ce li se cuvine şi cu care i-a proslăvit după vrednicie însuşi Dumnezeu şi să caute să le urmeze viaţa, credinţa lor; ca aducandui-şi aminte de înflăcărata lor iubire de Dumnezeu şi de apoapele, inima lui să se umple de iubire înflăcărată şi de speranţă vie, să năzuiască mereu acolo unde este Iubirea cea veşnică, care iubeşte toate, unde este Adevărul cel veşnic şi Sfinţenia, acolo unde este viaţa şi doxologie veşnică şi veşnică bucurie a sfinţilor.

Despre Biserică sau comunitatea credincioşilor -3-

În dumnezeieștile slujbe ale Bisericii noastre Ortodoxe fiecare credincios atent observă numaidecât și simte viu gândul că toți credincioși de pe pământ – păstori și păstoriți – iar în cer sfinții bineplăcuți lui Dumnezeu – începând cu Sfântă Maica a lui Dumnezeu – alcătuiesc o singură Biserică, o singură casă a lui Dumnezeu, un singur trup, al cărui Cap este Domnul nostru Însuși Iisus Hristos și al cărui suflet este Însuși Duhul Sfânt, care însuflețește, luminează, curăță și întărește toate mădularele ce se luptă pe pământ ale acestui mare Trup.

Cel ce vine să se roage în biserică nu trebuie să piardă niciodată din vedere acest gând, profund și cu adevărat mângâietor. Fiindcă el poate și trebuie să aibă o acțiune deosebit de binefăcătoare și mântuitoare asupra stării duhului creștinului, mai cu seamă în timpul rugăciunii, dar și asupra întregii sale vieți, servindu-i drept izvor de simțăminte înalte, mântuitoare și de virtuți, ca de pildă: o compasiune nefățarnică față de fiecare, milă, blândețe, nerăutate, respect, prietenie sfântă, o așteptare bucuroasă față de viața după moarte.

Să ai convingerea vie că ești un mădular al Bisericii, că în trupul ei viu este o legătură reciprocă între toate mădularele, între cele desăvârșite și cele slabe, între cele puternice și cele neputincioase, atât în viață, cât și după moarte, dincolo de mormânt. Iată ce ne dă cea mai mare mângâiere sufletească, încurajare, tărie în ceasurile triste ale vieții.

Biserica ne aduce neîncetat aminte că pentru noi se roagă neîncetat în cer: Maica Domnului, sfinții îngeri, toți cei care au bineplăcut lui Dumnezeu; ca și pe pământ Biserica luptătoare mijlocește ziua și nopatea înaintea lui Dumnezeu pentru noi, fiii săi credincioși; să fie oare zadarnice aceste rugăciuni, mijlociri?  Nu, nu sunt zadarnice; ele fac minuni pe pământ; salvează lumea de la distrugere –  fiindcă din butucul rămas va lăstări o mlădiță sfântă [IS 6,13] – , îi scăpa pe oameni de la nenumărate nenorociri la care sunt inevitabil supuși pentru fărădelegile lor fără număr, care îl mânie pe Dumnezeu; aceste mijlociri și rugăciuni salvează împărații întregi de la pierzare și nimicire.

Aduceți-va aminte mijlocirea lui Leon cel Mare, Sfântul papă al Romei, când cetatea era amenințată de Attila, căpetenia hunilor; a Sfântului Serghie din Radonej și a altor sfinți ruși pentru împărăția rusească, mai cu seamă de cea a Maicii Domnului pentru stăpânirea rusească; cât de des a salvat EA, prin rugăciunile sale atotputernice patria noastră de năvălirile vrăjmașilor! Oare acestea nu trebuie să ne dea mângâiere? Nu este oare o mare bucurie să fii mădular bun al unei asemenea Biserici? Ce-ar putea fi mai de preţ, mai însemnat, mai înaltşi mai slăvit decât acesta? După adevăr, nimic.

Iată din ce pricina cei mai credincioşi fii ai Bisericii – sfinţii mucenici – se ţineau de Biserică cu atâta înfocare şi cuatâta tărie, dandu-şi viaţa pentru credinţă şi pentru Biserică. Iată de ce prescripţiile şi canoanele erau îndeplinite cu atâta asprime de sfinţii nevoitori, de cuvioşii părinţi şi cuvioasele femei, de fiii credincioşi ai Bisericii. Ei ţineau la mare preţ faptul de a fi fiii ei, ţineau la mare preţ faptul de a fi mădulare ale lui Hristos însuşi, împreună-mădulare cu însăşi Preacurata maică a Domnului, cu sfinţii îngeri, cu toţi sfinţii, şi se temeau să nu întristeze nici măcar cu gândul, printr-un cuget nelalocul lui trupul sfânt al Bisericii, necum cu vorba sau cu fapta. Să le urmăm pilda şi noi, mădulare ale aceleaşi Biserici, ale aceluiaşi Trup tainic.