Pãrintele si-a început misiunea în conditii grele

„Răcirea sentimentului religios în rândul păturii conducătoare a Rusiei s-a produs în mare parte şi din cauza ruperii acesteia – ca mod şi concepţoe de viaţă – de clerul de mir, devenit prin tradiţie o castă izolată, perpetuată ereditar.

Prezenţa unui preot în mediile conducătoare era o raritate, în afara serviciilor divine de familie. În viaţa particulară aceste medii evitau contactul cu clericii. Aşă se explică de ce persoanele cu ascendenţă clericală ajungeau extrem de rar să urce pe scara ierarhică „seculară”. O ascensiune asemănătoare carierei contelui Speranski nu era un lucru obişnuit. Persoanele provenite din cinul clerical, atunci când optau pentru o carieră „laică”, se desprindeau de mediul căruia aparţinuseră şi în care crescuseră, şi nu puteau deveni o punte de legătură între mediul vechi şi cel nou. La aceasta se mai adăuga şi nivelul de cultură scăzut al clerului, îndeosebi al celui din mediul rural, a cărui influenţă în societate era extrem de limitată.

Trebuie menţionat că, în ciuda unor eforturi ale autorităţilor imperiale menite să ridice statului social al clerului, acesta, mai cu seamă cel de la sate, rămânea într-o condiţîe inferioară. Nu arareori era supus abuzurilor moşierilor locali şi înjosit de autorităţi.

Preotul putea să exercite o anumită influenţă asupra societăţii prin predarea religiei în şcoală, prin predici de la amvon sau în calitate de duhovnic. Dar şi în aceste direcţii posibilităţile sale de influenţare erau modeste. În învăţământ mediul religios figura ca un obiect oarecare, şi nu dintre cele mai importante, iar de cele mai multe ori predarea ei nu se abătea de la vechile metode scolastice, formale , după manuale redactate în acelaşi spirit. Preoţii, datorită nivelului lor de cunoştinţe extrem de redus, nu erau în stare să predice, predicatori cu vocaţie existând doar în marile oraşe şi în cele două capitale imperiale.

În ceea ce priveşte spiritualitatea, „duhovnicia” şi, legată de ea, viaţă liturgică a Bisericii, tocmai aici putea fi găsită principala [problema care] încetase să mai fie centrul vieţii bisericeşti. Toată lumea era convinsă că nu te poţi împărtăşi decât o dată pe an. Această concepţie îşi găsise loc chiar şi în Catehismul Mitropolitului Filaret, în care se recomanda, pe cât posibil, împărtăşirea de patru ori pe an, în cele patru posturi. În condiţiile în care Biserica se afla într-o strânsă legătură cu Statul, autorităţile civile impuseseră tineretului studios, funcţionarilor şi militarilor împărtăşirea o dată pe an, în timpul Postului Mare.

Amestecul autorităţilor statului în cea mai intimă latura a vieţii religioase făcea ca unul dintre cele mai profunde acte ale vieţii creşţinului să apară în ochii multora ca o datorie cetăţenească, impusă. Când venea perioada „goveniei”, termen prin care se înţelegea pregătirea pentru spovedanie şi împărtăşanie, precum şi participarea la aceste Sfinte Taine, oamenii obişnuiau să spună: „Mă duc să-mi fac datoria”, sau „Merg să-i plătesc lui Dumnezeu datoria”. În felul acesta marea masă a credincioşilor creştini-ortodocşi ruşi era lipsită de o hrană duhovnicească reală şi nici nu-i mai simţea necesitatea.

Inevitabil, consecinţele acestei situaţii aveau să se arate în faptul că oamenii nu mai aveau conştiinţa clară despre ce înseamnă de fapt Biserica şi în ce constă importanţa acesteia. Vechea evlavie se mai păstra în rândurile negustorimii şi ale ţărănimii. Aici mai putea fi întâlnit modul de viaţă de dinainte de reformele lui Petru, mod căruia Biserica îi dădea o frumuseţe aparte. Dar şi aici evlavia făcea loc deseori ritualismului formal, care, de cele mai multe ori, mai ales în mediul rural, se împletea cu superstiţiile şi cu obiceiurile păgâne. În plus, tot acolo, evlavia ritualistă disimula de multe ori interese materiale dintre cele mai meschine. Spre deosebire de alte pături ale populaţiei, negustorimea se arăta mai deschisă în relaţiile cu preoţii şi, implicit, mai receptivă faţă de influenţa benefică a acestora, ceea ce se concretiza prin acte de binefacere şi prin construirea de biserici.

Caracterul „ecclesial” al vieţii s-a păstrat mai ales în cinul preoţesc în care, în ciuda sărăciei şi a inculturii, se cultiva o spiritualitate autentică, deşi într-o formă mult prea modestă şi discretă. Chiar şi lovită uneori de flagelul alcoolismului, în această tagmă mai licărea o firavă „lumină lină” a duhovniciei.Clerul nu avea forţa spirituală să reia în mâinile sale îndrumarea duhovnicească a poporului. Totuşi, chiar dacă nu a fost în stare să pună stavilă curentelor ostile Bisericii, corpul clerical avea să rămână până la sfârşitul secolului al XIX-lea solul cel mai prielnic din care aveau să se nască şi să înflorească luminătorii Bisericii ruseşti. Unul dintre aceştia a fost părintele Ioan de Kronstadt. Din cele prezentate rezultă în ce condiţii dificile şi neprielnice pentru lucrarea Bisericii şi-a început acesta slujirea preoţească.

Publicitate

Noile conceptii apãrute îngreuneazã activitatea pãrintelui

Preot destoinic, păstor adevărat şi în primul rând creştin autentic, părintele Ioan de Kronstadt era decis să le ofere oamenilor cel mai de preţ dar pe care şi-l pe puteau dori: coparticiparea la o viaţă perfectă trăită în Dumnezeu. Ştia din experinenţă că în afara Bisericii şi fără participarea la Taina iubirii – Taina Sfintei Euharistii – poţi cel mult visa la o viaţă îmbunătăţită, fără să ajungi de fapt la ea.

Îşi dorea mai mult ca orice ca oamenii să se curăţească prin pocăinţă şi să se împărtăşească cu viaţa dumnezeiască din Potirul dragostei jertfelnice a lui Hristos. Ce-ar fi putut să le dorească mai mult semenilor săi şi cu deosebire turmei sale cuvântătoare încredinţată de Dumnezeu? Da, ce i se poate oferi cuiva mai de preţ decât să-l aduci la Izvorul adevăratei, nemuritoarei şi fericitei vieţi ?

Dar sarcina părintelui Ioan de Kronstadt nu era deloc uşoară. I se puneau de-a curmezişul atât păcătoşenia oamenilor, cu întregul ei cortegiu de forţe ostile, care îi împierdica pe cei mulţi să urmeze buna lui chemare, cât şi starea de spirit a societăţii ruseşti din acea vreme. În pofida faptului că apăruseră unele semne de redeşteptare duhovnicească (desprecare vom vorbi în continuare), starea de religiozitate a Rusiei acelui timp nu putea fi numită satisfăcătoare.

În primul rând, nu putem să nu observăm că pătura nobiliară şi cea funcţionărească a societăţii ruseşti adoptase, încă de pe timpul reformelor  lui Petru I, modul de viaţă occidental, cu distracţiile acestuia, îndepărtându-se din ce în ce mai mult de ortodoxie şi de viaţa în sânul Bisericii.

La acestea se mai adaugă şi cultul statului şi al servirii acestuia, care căpătase în secolul al XIX-lea o formă finită şi care împinsese viaţa religioasă în cel mai bun caz pe planul al doilea. În rândul păturii funcţionăreşti a imperiului intrase în tradiţie şi se manifesta sub diverse nuanţe şi aspecte, răceala sau indiferenţa religioasă, transformată adesea într-o stare de ireligiozitate sau de areligiozitate.

În afară de cultul statului, la care m-am referit, apăruseră şi cultul Rusiei ca naţiune, cultul „poporului” şi al „binelui social” abstract. În contextul existenţei acestor direcţii, credinţei ortodoxe i se acorda un rol auxiliar, subordonat, ca un fel de reazem necesar sau doar admis cu îngăduinţă în promovarea noilor valori.

În funcţie de aceste concepţii, clerul era apreciat mai mult din punctul de vedere al contribuţiei sale pozitive pe care o putea aduce fie statului, fie „poporului”, fie promovării moralităţii.

Puţini dintre cei ce aparţineau acelei largi şi diverse categorii de slujitori ai statului vedeau pe atunci în credinţa creştin-ortodoxă însăşi esenţă vieţii, iar în Biserică – suprema, universala comuniune în dragoste, acel organism divino-uman în afara căruia individul solitar, asemenea unei celule extrase dintr-un organism viu, nu poate avea existenţă reală.

La aceasta ar mai trebui adăugat că datorită „europenizării”, prezenţei în rândul clasei conducătoare a multor persoane de alte confesiuni, apăruseră chiar şi printre cei cu predispoziţii religioase, idei şi tendinţe religioase neortodoxe, specifice Apusului. Curând, luând exemplu de la straturile superioare ale societăţii, începuseră să tindă spre „Europa” şi să se afirme pe scena istoriei noi cohorte de intelectuali proveniţi din păturile largi, „extranobiliare” ale societăţii. În rândul acestora începuse să precumpănească aplecarea spre raţionalism, mai târziu spre materialismul vulgar şi socialismul dogmatizant, care va deveni pentru unii, către sfârşitul secolului al XIX-lea, obiect de credinţă oarbă, fanatică. Toate acestea erau de natură să impieteze asupra religiozităţii ortodoxe.

Copiii Pãrintelui

De o gingaşă dragoste faţă de cei mici este străbătut şi acest discurs ţinut la liceu, pe care îl redăm pe scurt: „Voi sunteţi copiii mei, fiindcă am făcut să se nască în voi vestea cea bună despre Iisus Hristos; sunteţi sânge din sângele meu duhovnicesc. Poveţele pe care vi le-am dat palpită în venele şi arterele voastre: v-am alăptat, şi continui să o fac, cu laptele cuvântului, ca din nişte sâni materni; sunteţi copiii mei, fiindcă vă ţin mereu în inimă şi mă rog pentru voi.Sunteţi copii mei pentru că eu, preot fiind, vă sunt părinte duhovnicesc, iar voi chiar aşa îmi spuneţi: părinte! Copiii mei! Aceste cuvinte îl fac pe diavolul să spumege de mânie, el fiind mereu pricină de neiubire, de răutate, de făţărnicie, dar eu, cu ajutorul lui Dumnezeu, nu mă voi supune lui nici măcar o clipă şi nu vă voi numi altfel decât copiii mei, fiindcă îmi sunteţi într-adevăr copii, după credinţă, dupa Biserica lui Dumnezeu şi dupa păţuirile pe care vi le-am dat, ca un îndrumător şi părinte duhovnicesc ce sunt. A spune cu inima curată unor copii străini «copiii mei» poţi să o faci numai întru Duhul Sfânt, Duhul Adevărului şi al Dragostei”.

Într-un alt cuvânt, rostit tot la liceu, părintele Ioan spunea: „Ce frumoae sunt florile, oleandrul, trandafirul! Cu cât le priveşti, nu te mai saturi zicând: cât de minunate sunt lucrurile Tale,Atotfăcătorul nostru! Chipul şi asemănarea Ta nu le găsim doar în om, ci şi în neînsufleţitele plante, în flori şi, totuşi oricât ar fi de frumoase, ele nu sunt decât fibră lemnoasă! Voi însă, copii, sunteţi florile noastre, florile lui Dumnezeu, flori fără preţ. Tot ce am spus despre flori vi se potriveşte vouă”.

 Aceste mărturii sunt de ajuns pentru a ne da seama că activitatea pedagogică a părintelui Ioan izvora din dragostea vie pe care o purta copiilor şi care, la rândul ei, venea din dragostea pentru toată lumea  păstorului de suflete. În unele biografii se relatează că primise cu mare bucurie să fie profesor de religie. Dar, oricât de profundă ar fi fost dragostea sa de oameni şî cu deosebire de copii, aceasta se nutrea şi se sfinţea din dragostea faţă de Hristos.

În această dragoste găsea suprema dulceaţă şi supremul bine; către această dragoste, ca izvor al vieţii, căuta să-i ducă pe toţi cei pe care îi iubea.

Pãrintele suferea pentru copii

Atât din scrierile părintelui Ioan, cât şi din amintirile celor ce l-au cunoscut, ne putem convinge că nu numai concepţiile sale despre educaţie, ci şi practica pedagogică erau strâns legate de concepţia sa religioasă despre lume. În acelaşi timp, ne convingem că această activitate era în consonanţă cu structura sa spirituală profundă.

Aşa cum am mai spus, părintele s-a arătat preocupat, în activitatea sa pastorală, de soarta sărăcimii, începând prin a se apropia de copiii săracilor, pentru că iubea foarte mult copiii. Există numeroase dovezi despre această iubire. În amintirile care se referă la activitatea părintelui în cadrul liceului, ieromonahul Mihail reproduce câteva dintre ele, care vorbesc de la sine. Alfăm astfel că părintele Ioan suferea nespus ori de câte ori întâlnea cazuri de copii bolnavi şi că odată a îngenuncheat la pătuţul unei fetiţe bolnave, internată într-un spital, sărutându-i mânuţele şi întrebând-o: „Spune-mi, micuţo, ce te doare?”.

Altădată, cuprins de o negrăită tristeţe, îl mângâia pe un copil alienat mintal. În aceeaşi carte este reprodus un fragment de jurnal nepublicat, la care autorul va fi avut acces şi în care stătea în sanie pe locul din spate, rezervat de regulă lacheilor. Copilul a căzut şi s-a lovit. Relatând întâmplarea, părintele Ioan recunoaşte că s-a chinuit nespus numai la gândul că i s-a putut întâmpla aşa ceva şi că s-a simţit „bolnav sufleteşte”. Tot acolo găsim şi această frază: „În mijlocul copiilor, mă simt eu însumi copil!” , precum şi mărturisirea că îi plăcea foarte mult să meargă la orfelinate, în şcoli şi licee.

Mãrturii despre metodele de educatie ale Parintelui

Un biograf al părintelui Ioan de Kronstadt, ieromonahul Mihail, scrie că „părintele Ioan îi învăţa pe oameni legea evanghelică, nu textele acesteia, deşi preţuieşte mai mult decât orice textul autentic al Evangheliei” că „la lecţiile sale se studiază istoria Împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ, nu istoria regilor lui Israel”, că „este preocupat în primul rând ca adevărurile evanghelice să fie însuşite de inimile învăţăceilor”.

În continuare, acelaşi biograf explică, apelând la mărturia unuia dintre foştii elevi ai părintelui, că „părintele nu punea niciodată note proaste, mai mult chiar, un trei („satisfăcător”) la religiei trecea drept o nemaipomenită ruşine”.

Într-o altă carte despre părintele Ioan este citată o mărturie a fostului său elev, N.V.Suroveţki, care îşi aminteşte ce mare jale a fost când cineva a căpătat odata un cinci („foarte bine”) cu minus. Tot el spunea că nu s-a pomenit niciodată ca cineva să nu fi ştiut lecţia şi că „în timpul orei era o linişte absolută”. Îi rămăseseră întipărite în minte pentru totdeauna orele din clasa a doua, când se trecuse la Noul Testament. „Trăiam tot ce ne povestea într-un fel de extaz solemmn: viaţa Mântuitorului ni se părea foarte apropiată. În timp ce ne vorbea despre patimile Mântuitorului, părintelui i se scurgeau din ochi şiroaie de lacrimi. Stăteam cutremuraţi, nu eram în stare să scoatem o vorbă.” Şi continuă: „Îi puneam întrebări părintelui, era bucuros să ne răşpundă. Ne manifestam o anumită curiozitate şi faţă de evenimentele din jurul nostru. Părintele se lăsa antrenat în asemenea discuţîi”.

Acelaşi fost elev îşi aminteşte: „A mai trecut un an, eram în clasa a treia. Părintele Ioan avea să ne explice că serviciul divin este o rugăciune comună către Creator. Ne explica în felul următor: «Când sunteţi în biserică va aflaţi înaintea feţei lui Dumnezeu.» Aceasta mi se părea ceva teribil şi misterios.” Elevilor le plăcea să meargă la slujbele părintelui Ioan, cei mai mulţi dintrei ei ştiau, iar unii îşi dăduseră ei înşişi seama de binefacerile părintelui şi de dragostea pe care i-o purta poporul. Foştii elevi îşi mai aminteau că obişnuia să le împartă cărticele cu coperţi colorate, recomandându-le ca lectură pentru acasă. Erau vieţi de sfinţi, foarte apreciate de copii. Nu erau în stare să înţeleagă deloc de ce părintele nu-i pedepseşte în nici un fel, ci caută să le lumineze mintea stând de vorba cu ei şi că obişnuia să le ţină partea în faţa conducerii şcolii. Îi lua sub tutela sa pe cei ce ajungeau în pragul eliminării din şcoală şi, de cele mai multe ori, aceşti elevi se îndreptau.

Totuşi uneori putea fi şi sever. Odată un adolescent de 16 ani şi-a exprimat faţă de colegi şi faţă de profesori îndoiala în divinitatea Sfântului Duh. Părintele Ioan l-a făcut ateu şi păgân, dar n-a ezitat să-i răspundă la întrebări, chemându-l şi la o discuţie particulară, după care tânărul s-a simţit „înnoit în duh”. Adoptând această atitudine liberă, binevoitoare faţă de elevi, nu înseamnă că părintele Ioan nega orice constrângere pedagogică. El scrie undeva: „Este oare cu putinţă să fie evitată constrângerea? Este posibil ca un creştin să nu supună pe altul unei constrângeri şi să nu se autoconstrângă în privinţa îndeplinirii prescripţiilor credinţei şi ale vieţii cucernice? Oare nu este scris în Sfânta Scriptură că «Împărăţia cerurilor se ia prin străduinţă, iar cei ce se silesc pun mâna pe ea» (Mt. 11,12)? Cum poţi oare să nu-i constrângi pe copii să înveţe sau să se roage? Ce-ar ieşi din ei? Nişte puturoşi! S-ar deda la toate relele”. Găsim la fel şi acest avertisment: „Părinţi şi educatori! Aveţi grijă să nu vă lăsaţi duşi de mofturile copiilor voştri. În capricii se află, în germen, inima coruptă de mai târziu”.

În sfârşit, nu trebuie să uităm că în cele mai multe cazuri părintele Ioan era duhovnicul, cel ce primea spovedania elevilor săi. După cum se ştie, el şi-a cucerit în mare măsură faima prin iscusinţa de a spovedi şi, nu mai puţin, prin rugăciunile sale aducătoare de vindecare.

Diverse mijloace de educare

Din categoria altor mijloace de educaţie religioasă şi de predare a religiei, la care se referă în memoriile lor unii discipoli ai părintelui Ioan, ar mai putea fi numite renunţarea la pedepse, recapitularea materiei predate în ora precedentă prin întrebări adresate elevilor, reproducerea într-o formă atractivă a unor episoade din Sfânta Scriptură, din Evanghelie sau din Vieţile Sfinţilor. La care s-ar mai putea adăuga dialogul  cu elevii, astfel încât anumite lecţii căpătau aspectul unor colocvii cu mai mulţi participanţi.

Toate acestea pot fi caracterizate şi puse sub semnul încurajării libertăţii de gândire şi a iniţiativei, atât din partea profesorului, cât şi din a elevilor. Din punctul de vedere al pedagogiei contemporane putem vorbi de o anumită înclinare sper metodele interactive de predare. Totuşi părintele Ioan preda, probabil, după programa analitică de atunci: mai întâi Vechiul Testament, apoi Noul Testament, catehismul, liturgica, istoria Bisericii.

Nu este exclusă posibilitatea ca, menţinându-se în limitele programei oficiale, să fi încercat să-şi extindă lecţiile, făcând trimiteri sau incursiuni în alte sfere tematica. Prin aceasta se va fi apropiat de ceea ce se numeşte metoda concentrică. Asemenea supoziţii pot fi confirmate parţial de faptul că părintele Ioan, care nutrea o mare dragoste pentru cultul divin şi pentru liturgică, acorda o mare importanţă acestor discipline, iar, pe de altă parte, de faptul că îi plăcea să-i familiarizeze pe elevi cu Vieţile Sfinţilor, ca şi cum acestea ar fi făcut parte din programă.

Principii pedagogice scolare

Ca o asemenea educaţie [crestina] să aibă succes trebuie respectate două condiţii: în primu rând, ca educatorul să corespundă înaltei sale meniri; în al doilea rând, ca educaţia să nu fie doar creştinească sau mai bine zis teoretic-creştinească, ci şi bisericească (ecclesială). Vorbind despre condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească un pedagog, părintele Ioan nu se mulţumea să enunţe doar principii, ci dădea exemple în vorbe, dar şi în fapte. Găsea cuvinte foarte simple ca să exprime esenţialul: „Duhul să nu-l stingeţi, scria el, citându-l pe Apostolul Pavel(I Tes.5,19). Fiecare creştin trebuie să ţină minte acest îndemn, mai cu seamă preoţii şi cei ce se ocupă de educaţia copiilor. Noi suntem cei care trebuie să avem mereu duh arzător în slujirea lui Dumnezeu şi a oamenilor”.

În ce priveşte caracterul „bisericesc” (eccesial) al educaţiei, aceasta era una din temele la care părintele Ioan se referea constant în scris şi în cuvântările sale.  Iată ce spunea tot în cadrul unei festivităţi de la liceul din Kronstadt: „Poţi fi savant, şi ca om să nu valorezi nimic. Oare comunarzii francezi nu erau oameni instruiţi, şi totuşi nimeni alţii decât ei au fost cei care au întruchipat în toată grozăvia lor furiile iadului! Trebuie să formăm nu numai oameni culţi şi utili societăţii, ci mai cu seamă buni creştini, temători de Dumnezeu! Să dea Dumnezeu ca din toate cunoştinţele pe care le-aţi primit aici să se formeze în sufletele voastre un întreg armonic, un sistem de cunoştinţe cu o putertnică orientare creştină, cu reguli şi deprinderi care să vă asigure o adevărată instrucţiune creştină. Dar dacă în învăţăceii noştri, sufocaţi de numărul prea mare de lecţii din disciplinele «seculare», laice, vor smulge din timpul afectat slujbelor divine pentru pregătirea acelor lecţii, sau  dacă, aflându-se în biserică, le va zbura gândul la lecţii, slujbele bisericeşti nu le vor fi hrană pentru minte şi inimă; dacă se vor plictisi în biserică, atunci demersul pedagogic va suferi o grea lovitură, fiindcă cea mai bună educaţie pedagogică se face tocmai în biserică, prin minunatele, cereştile slujbe, care pătrund până în adâncul sufletului şi până în măduva oaselor”.

 Concepţiile pedagogice ale părintelui Ioan de Kronstadt erau construite pe această bază şi aveau să fie puse întotdeauna de acord cu practica pedagogică. Trebuie să spunem că pedagogia religioasă contemporană, atât cea ortodoxă, cât şi cea catolică, se bazează, în linii mari, pe aceleaşi principii pe care îşi construia sistemul său pedagogic părintele Ioan. În această privinţă şi-a devansat epoca. O seamă de element concrete din gândirea sa pedagogică se regăsesc în cele mai noi şi mai moderne metode ale pedagogiei religioase.

 Ideea că cultul divin poate şi trebuie să fie un excelent mijloc de educare şi de instruire a sufletului creştinului face parte din orientările promovate cu perseverenţă de părintele Ioan. Relatările despre orele pe care le ţinea ne îndreptăţesc să susţinem că, aflându-se cu elevii în clasă, se străduia să-i facă să înţeleagă cât mai bine slujbele, pentru ca, mai târziu, copiii să nu se plictisească în biserică. Referitor la această chestiune părintele notează în jurnalul său: „Nu cumva răceala faţă de slujbele bisericeşti se produce din cauză că unii nu le înţeleg, iar alţii, chiar dacă vor fi prins ceva despre cultul divin, n-au reţinul esenţialul, fiindcă  li s-a vorbit rece, uscat, fără exemple, adresându-li-se exclusiv raţiunii, în timp ce slujbele bisericeşti impun, prin excelenţă, o stare de contemplaţie a minţii şî în acelaşi timp aduc pace, dulceaţă, fericire în inimă”.

În afara indiciilor referitoare la necesitatea de a se veni cu exemple, nu avem, din păcate, alte informaţii precise: va fi apelat părintele Ioan la metode speciale în timpul orelor sale de curs, pentru a-i face pe copii mai receptivi faţă de splendoarea şi bogăţia slujbelor bisericeşti? Se poate spune totuşi că, întrucât pe vremea aceea limba slavona continua să fie cunoscută bine, predarea orelor de liturgică nu era atât de dificilă ca astăzi şi informaţiile care au ajuns până la noi ne fac să credem că succesul părintelui Ioan la orele sale se baza nu atât pe metode speciale, cât mai ales pe personalitatea prefesorului, care, aşa cum am căutat să demonstrăm, îşi înţelegea misiunea perfect. Părintele Ioan, prin ardoarea sa duhovnicească, ştia să aprindă focul duhovnicesc în elevii săi, atât în timpul lecţiilor, cât şi în cel al slujbelor. Ar fi bine ca fiecare pedagog să-şi dea seama că o asemenea ardoare ar trebui să fie mai mult decât o excepţie, pentru a deveni una din bazele oricărei pedagogii serioase. Cu atât mai mult, nu avem motive să credem că părintele Ioan nu bizuia doar pe combustia sa interioară, fiind la catedră un improvizator. Dimpotrivă, el considera necesar ca profesorul să-şi pregătească lecţiile şi, de bună seamă, se pregătea el însuşi. Iată ce spune referitor la această problemă: „Atunci când îi inveţi pe proprii tăi copii sau pe copiii altora, fă din această lucrare o slujire dumnezeiască, învăţându-i cu osârdie, şi gândeşte-te mai întâi ce mijloace vei folosi pentru a preda elevilor cunoaştinţe clare, pe înţeles, pe cât posibil complete şi rodnice”.

Militând consecvent pentru drepturile religiei în educarea tineretului, pronunţându-se împotriva încărcării elevilor cu un exces de ore de predare, nu o făcea pentru că ar fi fost împotriva  altor discipline. În treacăt fie spus, în una din cuvântările sale argumentează şi explică amănunţit necesitatea studireii limbii eline.

Pãrintele pedagogul

Părintele Ioan de Kronstadt a desfăşurat timp de 32 de ani şi o activitate pegadogică. Din 1857 a predat la şcoalajudeţeană din Kronstadt, iar din 1862 până în 1889 la liceul din Kronstadt. Din păcate, nici în scrierile părintelui şi nici în memorialistica ce i-a fost consacrată nu găsim informaţii sigure despre lecţiile pe care le preda sau despre metodele sale pedagogice. Amintirile foştilor săi elevi conţin doar locuri comune şi elogii, iar propriile sale scrieri, prea puţine note cu caracter pedagogic în sensul propriu al cuvântului.

Cu toate acestea, există suficiente indicii ca să ne putem face o impresie generală asupra părintelui Ioan ca pedagog şi ca să înţelegem bazele ideatice şi spirituale ale activităţi concrete. Datele existente ne permit să remarcăm în primul rând că activitatea pedagogică a părintelui Ioan nu a reprezentat o parte distinctă, auxiliară, a slujirii sale pastorale, ci o dimensiune inseparabilă a acesteia.

Părintele Ioan nu putea să nu fie pedagog, după cum i-ar fi fost cu neputinţă să nu fie păstor de suflete. S-a consacrat întru totul activităţii pedagogice, aşa cum înţelegea să o facă în toate direcţiile de activitate, ceea ce explică şi succesul atâtor demersuri ale sale. Modul său de  a se dărui unei cauze nobile cu toată fiinţa era în perfect acord cu concepţia sa despre existenţă şi cu perspectiva sa asupra lumii, în special cu învăţătura despre chipul lui Dumnezeu în om.

În continuare vom vorbi mai amănunţit despre această concepţie. Este de ajuns să spunem că, predicând mereu învăţătura că Dumnezeu este simplu, adică necompus, părintele Ioan învăţa implicit că şi omul, creat dupa chipul lui Dumnezeu, trebuie să fie întreg, necompus, nedespărţit, „simplu”. În concepţia părintelui Ioan, Dumnezeu, „ca Fiinţă simplă, nu este compus din mai multe gânduri sau din mai multe cuvinte: El viază tot, întreg, într-un singur cuget, într-un singur cuvânt. Întreg asemenea unui foc sfânt care pătrunde şi aprinde fiecare cuvânt”. Şi „sufletul omului este, prin însăşi natura sa, simplu, spunea părintele Ioan: complicaţiile inutile îl fac să se îndepărteze de sine”. De aici derivă principiile fundamentale ale pedagogiei părintelui Ioan de Kronstadt şi în primul rând faptul că predarea cunoştinţelor trebuie să fie simplă. „Să avem grijă ca predarea cunoştinţelor să fie pe cât posibil simplă, fiindcă s-a demonstrat că din tot ce a fost predat artificial, fără viaţă, nu s-a ales nimic. Domeniul cunoaşterii este nemărginit; este de ajuns să alegem esenţialul, pe care să-l încorporăm într-un sistem armonis”.

O altă concluzie desprinsă din învăţătura despre Dumnezeu ca Fiinţă simplă şi despre „duh” ca parte componentă a omului este că procesul de învăţământ trebuie să fie nu numai simplu, dar şi inseparabil de latura educativă şi că, într-o anumită măsură, în educaţie trebuie să primeze simplitatea, de vreme ce simplitatea (integralitatea)  omului nu este determinată de activitatea creierului, ci de aceea a inimii. Educaţia însăşi, în concepţia părintelui Ioan, se reduce în mod esenţial la educaţia inimii. „Străduiţi-vă să sporiţi în «ştiinţe lăuntrice», în «ştiinţele inimii»: în ştiinţa dragostei, a credinţei, rugăciunii, frumuseţii, smereniei, gingăşiei, ascultării, curăţiei, dreptei înţelepciuni, milosârdei, compasiunii, jertfelniciei; în ştiinţa curăţirii inimii de toată întinăciunea, de cugete viclene şi rele! Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui, şi toate celelalte vi se vor da vouă de la Dumnezeu. Âui proficit in litteris, sed deficit in vita, plus deficit, quam proficit.

Este inutil să precizăm că o asemenea educaţie a inimii nu poate fi decât creştină, întrucât corespunde pe de-a-ntregul învăţăturii lui Iisus Hristos Însuşi. Educarea creştină a inimii este, în cele din urmă, o şcoală a dragostei de Dumnezeu şi de oameni. „Învăţaţi mai întai de toate graiul iubirii, care este cel mai viu şi mai expresiv. Fără el cunoaşterea limbilor străine nu vă va aduce nimic esenţial”, spunea părintele cu prilejul unei festivităţi a liceului unde preda.

Între altele, cuvântarea părintelui Ioan se referea pe scurt la aceleaşi principii creştine ale educării inimii, şi anume: inima să se deschidă până în adâncurile sale pentru a-L primi pe Hristos şi cuvântul Său. Parafrazând o expresie a Fericitului Augustin, părintele Ioan spunea: „Cunoştinţele pe care le veţi primi de la dascălii voştri «cei din afară» sunt doar poveţe ajutătoare! Există un singur Dascăl, unicul izvor de cunoştinţe, şi acela este Hristos. Cuvântul Său lucrează înlăuntrul nostru fără să se audă, fără cel mai mic zgomot!”

Alte asezãminte construite de Pãrintele

Printre locurile în care s-a vădit opera de ajutoare a părintelui Ioan, în afara Kronstadtului, trebuie amintit în primul rând satul său natal, Sura. Acolo a fost construită mai întâi o biserică de zid, cu trei altare: unul cu hramul Sfântul Nicolae, al doilea cu hramul Sfântului Ioan de la Rila şi al treilea cu hramul Sfânta Parascheva. În al doilea rând, a fost creată o Asociaţie creştin-ortodoxă; în al treilea rând, s-a construit o şcoală sătească; în al patrulea rând, un cămin pentru copii; în al cincilea, un gater; în al şaselea, o cooperativă de consum (în subordinea şi organizarea Asociaţiei); în al şaptelea rând, o mănăstire de călugăriţe, cu hramul Sfântul Ioan de la Rila (în 1912 avea 120 de vieţuitoare), cu un schit în apropierea de Sura şi cu un metoc la Arhanghelsk.

Părintele Ioan a pus să se construiască şi o impunătoare capelă la mormântul tatălui său. În sfârşit, Asociaţia din Sura a fost înzestrată cu un vapor („Sfântul Nicolae Făcătorul de Minuni”), de care părintele se folosea ori de câte ori mergea la Sura.

Dintre aşezămintele create de părintele Ioan la Sankt-Petersburg trebuie amintită în primul rând mănăstirea de călugăriţe Sfântul Ioan de Rila, pe râul Karpovka (insula Kamennaia). La subsolul bisericii se găsea un paraclis cu hramul Sântul Proroc Ilie ş Cuvioasei Teodora, protectorii părinţilor părintelui Ioan. Potrivit dispoziţiilor sale testamentare, acolo îşi stabilise locul de veci.

Tot din grija sa şi de bună seamă cu fonduri oferite de el, a fost creat la Sankt-Petersburg, pe strada Basseinaia, un metoc al mănăstirii de călugăriţe Leuşinskaia, condus de maica egumenă Taisia.

Părintele Ioan a mai ctitorit: Mănăstirea Voronţovskaia din gubernia Pskov, un schit lângă Rabinsk, precum şi mănăstirea de călugăriţe de la Piuhtiţa, în Estonia. Numărul bisericilor de pe întreg cuprinsul Rusiei la a căror construcţie sau reparaţie capitală a construit cu importante sume de bani părintele Ioan sau cărora le-a făcut donaţii in veşminte sau în obiecte de cult ar putea fi cu greu estimat.

Mãrinimia Pãrintelui

Organizarea Casei dragostei de muncă nu a întrerupt activitatea desfăşurată în nume propriu de părintele Ioan. Dimpotrivă, ea avea să se intensifice pe măsura creşterii popularităţii părintelui şi a sporirii ajutoarelor pe care le primea. În valul de ajutoare şi danii, din ce în ce mai mari şi mai consistente, menite să ajungă în mâinile părintelui Ioan, mulţi dintre biografii săi văd aplicându-se în practică cuvintele Mântuitorului: „Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă” (Mt. 6,33).

Nu putem să nu fim de acord cu această afirmaţie şi cu ceea ce s-a spus despre „mâinile” părintelui Ioan, în opera sa de binefacere, în sensul că „nu sţia stânga ce făcea dreapta”. În memoriile celor ce l-au cunoscut apar deseori relatări despre momentele când părintele se pierdea în mulţime, luând de la cineva plicul cu bani cu o mână şi dându-l cu cealaltă imediat altcuiva, care cerea ajutor!

De asemenea, mulţi martori susţin că părintele Ioan avea un simţ aparte, poate ca o formă de vizionarism, datorită căruia ajutoarele ajungeau numai la cei care aveau mare nevoie de ele.

Au fost ani când prin mâinile părintelui Ioan au trecut sume imense, unii biografi vorbind de sute de mii de ruble. Proporţiile acestor venituri pot fi apreciate fie şi numai din faptul că în cea mai mare parte Casa dragostei de muncă din Kronstadt era întreţinută din banii reprezentând contribuţia personală a părintelui Ioan şi din sumele oferite de bisericile, mănăstirile, aşezămintele fondate din fonduri proprii.

Chiar şi după ce fusese creată Casa dragostei de muncă, cu toate dotările şi secţiile ei, un mare număr de săraci continuau să-i aţină calea în fiecare dimineaţă când pleca de acasă. În aşteptarea milosteniilor, formau şiruri în dreptul casei părintelui şi lângă catedrală. Locuitorii Kronstadtului îi numeau „oastea părintelui Ioan”, care obişnuia să „treacă în revistă” personal aceste şiruri, împărţind câte o rublă la un grup de douăzeci de persoane. Mai târziu această sarcină avea să treacă pe seama oamenilor săi de încredere. Compotenţa acestor grupuri de săraci era în continuă modificare.

Ar putea fi numiţi cu zecile şi cu sutele săraci care, sub influenţa pastoraţiei părintelui Ioan, şi bucurându-se de susţinere materială din partea lui, au ajuns dacă nu creştini „îmbunătăţiţi”, în orice caz, oameni, „cu dragoste de muncă”. Iar numărul solicitanţilor de ajutoare nu înceta să sporească.