A-L sluji pe Dumnezeu este o fericire în sine!

„Dar Liturghia şi Sfânta Împărtăşanie nu dau doar izbăvirea din chinurile răului sau din alte simţiri ce stau apăsarea păcatului; ele aduc, deopotrivă, bucuria unei vieţi noi, în pace şi în bucurie:

„Cu adevărat cerească, dumnezeiască este această slujire pe pământ care aduce în suflet fericire, pace, bucurie! Ea nutreşte mintea, veseleşte inima, iscă lacrimi de umilinţă, evlavie, recunoştinţă, îmbărbătare pentru jertfelnicie şi pentru nevoinţa dragostei, bucurie cu nădejdea învierii şi a vieţii veşnice.”

În mod special, aşa cum pe bună dreptate remarca arhiepiscopul Veniamin (Fedcenkov) despre cartea „Cerul pe pământ” a părintelui Ioan, acesta „sorbea” din Liturghie vigoare, tărie, forţă!

„Îmbrăcându-mă întru Hristos cu credinţă şi făcându-mă părtaş Sfintelor Taine, mi se deschide mintea şi mă simt puternic ca o stâncă” – scria el.

Iar într-o convorbire cu un grup de preoţi spunea: „Domnul, cu care mă unesc în fiecare zi prin Sfânta Împărtăşanie, îmi dă tărie. Altminteri, de unde aş fi putut să capăt putere pentru eforturile intense şi constante prin care mă străduiesc să fiu în slujba slavei Numelui Său şi a mântuirii semenilor mei?”

Părintele Ioan făcea dovada că în timpul Sfintei Liturghii nu se descoperă doar anumite trăiri luminoase sau calităţi sufleteşti alese, ci însăşi puterea vieţii sau, mai exact spus, adevărata viaţă în autenticitatea şi plenitudinea ei. „Când nu oficiez Sfânta Liturghie simt că mor.” Iar în alt loc: „Nu putem avea viaţă adevărată fără Iisus Hristos, Izvorul Vieţii. Liturghia este izvorul adevăratei vieţi pentru că în ea Însuşi Domnul, Stăpânul vieţii, Se dă pe Sine mâncare şi băutură celor ce cred în El şi dă viaţă din belşug celor ce se împărtăşesc din Sine, aşa cum Însuşi o spune: «Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică» (In.6,54)”.

Dar ce înseamnă oare adevărata viaţă?

Adevărata viaţă este iubire, întrucât Dumnezeu Însuşi este Iubire. De aceea tocmai iubirea şi, în cele din urmă, întâlnirea şi unirea cu Dumnezeu Însuşi reprezintă acel lucru de căpetenie, unic, pe care îl caută sufletul creştinului şi îl dobândeşte prin Sfânta Liturghie.

În cuvintele «luaţi, acesta este Trupul Meu care se frânge pentru voi» şi «beţi dintru acesta toţi, acesta este ângele Meu, care pentru voi şi pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor», Dumnezeu Îşi arată nemărginita Lui dragoste pentru neamul omenesc, scrie părintele Ioan. Un sfânt fior îi trece prin toate mădularele, prin toată fiinţa celui care n-a venit cu idei preconcepute şi care nu este legat de pofte şi patimi omeneşti, atunci când percepe cu auzul inimii, din gura preotului aceste cuvinte!”

Şi mai departe adaugă: „O, dragoste desăvârşită! O,dragoste atotcuprinzătoare! Dragostea care dă tărie! Datu-I-am noi oare prinosul nostru de recunoştinţă lui Dumnezeu în schimbul dragostei pe care ne-o poartă?”

O dragoste care s-a văđit în jertfa adusă de Hristos pentru izbăvirea noastră de tot răul şi prin care se arată Dumnezeu Însuşi, în esenţa Sa inaccesibilă, şi prin aceasta noi, după puterile fiecăruia, dobândim asemănare cu Dumnezeu, ne îndumnezeim, cum se spune în limbaj bisericesc. „Rămân mut de uimire înaintea măreţei jertfe a Trupui şi Sângelui lui Hristos, înaintea nemăsuratei iubiri care se vădeşte prin ea, înaintea morţii Sale cea îndumnezeitoare pentru noi, păcătoşii, înaintea puterii lui Dumezeu, înaintea minunii care se săvârşeşte! O, Doamne, Iisuse Hristoare! Tu Te afli întreg înaintea ochilor noştri! Te vedem, Te simţim, Te pipăim!”. Şi mai departe: „Suprema răsplată pentru un creştin, mai cu seamă pentru un preot, este să-l aibă pe Dumnezeu în inimă. El este viaţa noastră, slava noastră”.

Ţinând seama de aceste cuvinte şi de alte afirmaţii ale părintelui Ioan, „A-L sluji pe Dumnezeu este o fericire în sine!”

Reflectând asupra concepţiei părintelui Ioan despre Liturghue, arhiepiscopul Veniamin (Fedcenkov) remarca pe bună dreptate: „Dacă cineva l-ar fi întrebat pe părinte: cu ce folos rămânem de la Liturghie? Probabil că el ar fi fost uluit, sau poate că l-ar fi privit pe acel om cu tristeţe: despre ce «folos» ar putea fi vorba, sau despre ce roade ori rezultate, de vreme ce Totul ne-a şi fost dat!”