Puterea Sfintei Taine a Euharistiei

Dar Liturghia nu se celebrează pentru un singur om. Nu întâmplător, etimologic, cuvântul liturghie se tâlcuieşte „lucru făcut în comun”.

În Liturghie se săvârşeşte taina dragostei, iar dragostea prin însăşi esenţa sa este molipsitoare. Dragostea, îndeosebi cea dumnezeiască, tinde să-şi extindă şi să-şi reverse lumina şi bucuria asupra tuturor, năzuind către o comuniune în iubire.

Potrivit învăţăturii Bisericii, Dumnezeu a creat lumea din prisosul iubirii Sale, pentru a face să se unească în dumnezeiasca Sa fericire multitudinea forţelor create de El tocmai în acest scop. La facerea lumii potirul iubirii divine s-a umplut cu asupra măsura. Aşijderea este şi iubirea lui Hristos, Care S-a adus pe Sine jertfă pentru a ne mântui pe toţi de tot răul şi pentru a readuce lumea la Dumnezeu, după ce aceasta s-a îndepărtat, „a căzut” de la El, şi să o unească în dragoste dupa modelul deplinei „unimi” a celor Trei Persoane ale Sfintei Treimi. Vorbindu-le ucenicilor Săi înainte de a se despărţi de ei, Iisus Hristos S-a rugat tocmai pentru această unitate („ca toţi să fie una”) în dragoste, în acest scop aducându-Se jertfă El Însuşi. O jertfă care este suprema expresie a iubirii dumnezeieşti faţă de oameni şi care, într-un anumit sens, se repetă la fiecare Liturghie, iar credincioşii care se împărtăşesc din Trupul şi Sângele Domnului, sub forma pâinii şi a vinului, devin părtaşi ai dumezeieştii Sale iubiri, dobândesc forţa ei unificatoare. Părintele Ioan de Kronstadt cunoştea toate acestea, mai mult decât atât, le trăia cu întreaga sa fiinţă.

 „Cât de aducătoare de bucurie şi cât de însufleţitoare este convingerea că toţi creştinii ortodocşi alcătuiesc, duhovniceşte, o singură Împărăţie a lui Dumnezeu, un singur trup, un singur duh, o singură viţă, cu o mulţime de ciorchini, iar peste toţi împărăţeşte Dumnezeu întru Hristos Iisus şi în toate viază Duhul lui Dumnezeu. Minunată este dumnezeiasca Liturghie prin dragostea uriaşă cu care adună laolaltă lumea întreaga! Pământul şi cerul!”

Tocmai prin Taina Euharistiei se consolidează Biserica, până la a deveni un singur trup – Trupul lui Hristos. Părintele Ioan de Kronstadt trăia cu tot sufletul această realitate.

Deoarece credem în Biserică, cea care este comunitatea credincioşilor întru Domnul, unită într-un singur trup, al cărui Cap este Hristos, însufleţită de Duhul lui Dumnezeu, noi, ca mădulare ale Bisericii trebuie să ne păzim şi să ne iubim unii pe alţii. Fără iubire, nu poate exista Biserica. Întreaga creatură trebuie să se unească în jurul Bisericii, ca în Împărătia lui Dumnezeu, întru sfinţirea întregului Cosmos! Toate acestea îşi au începutul în dumnezeiasca Liturghie.”

„Folosul Liturghiei, dacă se poate spune aşa, arată părintele Ioan, nu poate fi măsurat, şi aceasta nu numai în ce priveşte Biserica Ortodoxă, ci întregul Univers; de el se pot bucura toţi oamenii, de toate credinţele, de toate confesiunile, fiindcă jertfa nesângeroasă şi rugăciunile se fac înaintea Domnului, pentru tot Universul. Domnul îşi vădeşte îndelunga-I răbdare faţă de lume, se arată milostiv cu ea tocmai pentru că se săvârşeşte Sfânta Liturghie. O, Liturghia cea minunată, Liturghia ecumenică, Liturghia dumnezeiască şi îndumnezeitoare!”

În sfârşit, nu putem să nu adăugăm şi cuvintele ce urmează: „Dacă lumea nu ar fi avut preacuratul Trup şi preacuratul Sânge al Domnului, s-ar fi lipsit de supremul bine, de adevărata viaţă şi de darul sfinţirii. Da! Acesta este adevăratul ferment al vieţii duhovniceşti, cereşti, sfinte, care lucrează în omenire”.

O asemenea iscutinţă în a pătrunde taina dumnezeiştii Liturghii, ilustrată aici numai prin câteva exemple, îl aduce pe părintele Ioan, după cum lesne se poate observa, către o glorificare rugătoare şi către o doxologie perpetuă înaintea lui Dumnezeu. Putem afirma că jurnalul său este, în cea mai mare parte, o rugăciune şi, în acelaşi timp, un imn de slavă adus lui Dumnezeu. De altfel, însăşi Liturghia este, într-o însemnată parte a ei, un imn de slavă, doxologie şi mulţumire către Dumnezeu, ca de vântul Euharistie ce se tălmăceşte prin mulţumire.

Părintele Ioan de Kronstadt conştientiza sensul profund al aducerii nesângeroasei jertfe şi, de aceea, tot ce scrie despre Liturghie stă în lumina glorificării, bucuriei şi triumfului. Se poate spune că jurnalul său nu este decât o continuare directă a slujirii sale liturgice, care tinde să se identifice, în cele din urmă, cu  întreaga sa viaţă. S-ar zice că pentru el între viaţa în biserică şi cea din afara ei nu există nici o deosebire. Era convins că toate „minunile” care i se întâmplă în viaţă în urma rugăciunilor sale nu sunt decât o prelungire firească a acelei neschimbate, perpetue minuni care se săvârşea în biserică, la Sfânta Masă.

În capitolele în care ne vom referi la conţinutul scrierilor părintelui Ioan de Kronstadt, vom căuta să explicăm mai amănunţit concepţiile sale religioase. Aici această temă a fost abordată doar pentru a ilustra din interior, adică din scrierile părintelui Ioan, cu câtă ardoare şi cât de profund trăia momentele Liturghiei şi către ce îşi îndrepta cu precădere atenţia. În capitolele următoare, vom prezenta, pe baza mărturiilor unor contemporani, lucrarea părintelui Ioan în biserică şi modul cum era privită ea de către credincioşi.

Publicitate

Pãrintele Ioan, despre pãcat

Iată câteva fragmente referitoare la păcat, cu siguranţă cea mai mare năpastă a omului:

„Nu uitaţi că în lume acţionează mereu legea morală a lui Dumnezeu, potrivit căreia orice bine capătă răsplata înlăuntrul nostru şi nici un rău nu rămâne nepedepsit. Răul este însoţit, inevitabil, de suferinţă, de strâmtorarea inimii; binele, de pace şi bucurie, iar inima se simte în largul ei.”

„În starea sa de astăzi omul este stăpânit de trufie, viclenie, puţină credinţă, îndoială, necredinţă, neascultare, superficialitatea, răutatea, desfrânare, invidie, avariţie, lene, uneori laşitate, minciună, hulă, lehamite de viaţă. Ce muncă uriaşă stă în faţa fiecărui creştin ca să se cureţe pe sine de întinarea şi putreziciunea păcatului!”

„Păcatele, patimile, înjurăturile, gâlcevile sunt, pe drept cuvânt, boli ale sufletului, o vâlvătaie a sufletului, un foc teribil care ne pârjoleşte cele dinlăuntru ale noastre şi care vine din tenebrele iadului. Să-l stingem cu apa iubirii!”

„Dar aşa cum un arap nu-şi poate schimba pielea lui neagră cu una albă şi nici jivina numită râs blana ei pestriţă cu alta fără pete, nici voi nu puteţi face binele dacă v-aţi nărăvit în rău. Ne trebuie atotputernica «dare cea bună» de Sus!”

Tocmai pe aceasta o caută cu prisositoare sârguinţă părintele Ioan în rugăciunile sale, în slujbele divine, în Sfintele Taine, şi credinţa sa îl făcea să o găsească.

„O, sfântă credinţă! Cu ce cuvinte, cu ce cântări aş putea să te slăvesc îndeajuns pentru nemăsuratele tale binefaceri spirituale şi materiale pe care cu asupra de măsurã mi le-ai dăruit, pentru tot ce s-a săvârşit şi se săvârşeşte în mine prin tine, pentru că m-ai făcut să mă bucur de pace şi m-ai izbăvit de tulburare, pentru că mi-ai dat libertate şi m-ai scăpat de amara strâmtorare, mi-ai dat lumina duhovnicească şi mi-ai risipit bezna patimilor, mi-ai dat curaj, eliberându-mă de spaimă şi boală, mi-ai dat forţă şi nobleţe sufletească, izbăvindu-mă din robia păcatului şi de căderea cu duhul, pentru că mi-ai dat sfinţenie şi m-ai curăţat de tina păcatului, pentru că m-ai scăpat de răutate, de invidie, de samavolnicie şi încăpăţânare, de iubirea de arginţi, de desfrânarea şi de toate stricăciunile păcatului! Slavă Ţie, Dumnezeule, Binefăcătorul meu, în vecii vecilor! Fie ca toate popoarele, toate neamurile pâmântului să Te cunoască şi prin credinţă să Te preaslăvească pe Tine cu o gură şi cu o inimă, de la Răsărit la Apus!”

Asemenea mărturisiri găsim nu puţine la părintele Ioan. Dacă fragmentul de mai sus cuprinde doar indicii de ordin general despre binefacerile credinţei, în multe alte locuri părintele Ioan face trimitere la puterea Dumnezeieştii Liturghii şi a Tainei Euharistiei.

„În Liturghie stă forţa împotriva puternicilor noştri vrăjmasi, cei ce nu arareori ajung să ne învingă prin patimile noastre, dar pe care îi putem învinge şi noi. Liturghia este lumina sufletului nostru! Nădejdea şi tăria noastră.” Şi, mai departe: „Necazul cel mare, de care nu trece zi să nu sufăr, îl constituie păcatele…. Ele îmi macină inima. Dar am pe Cineva care mă ajută zi de zi să le ţin piept – supremul Izbăvitor şi Mântuitor, Iisus Hristos. El mă ajută, în chip nevăzut, prin Sfintele Sale Taine.” Şi, în concluzie: „Când cazi în păcat, când simţi că te arde văpaia păcatului, caută unica jertfă de ispăşire şi de viaţă veşnică. Cazi în genunchi cu păcatele tale înaintea acestei jertfe. Nu aştepta alt ajutor, din altă parte. Nu crede că te poţi mântui de unul singur.”