Pãrintele si-a început misiunea în conditii grele

Răcirea sentimentului religios în rândul păturii conducătoare a Rusiei s-a produs în mare parte şi din cauza ruperii acesteia – ca mod şi concepţoe de viaţă – de clerul de mir, devenit prin tradiţie o castă izolată, perpetuată ereditar.

Prezenţa unui preot în mediile conducătoare era o raritate, în afara serviciilor divine de familie. În viaţa particulară aceste medii evitau contactul cu clericii. Aşă se explică de ce persoanele cu ascendenţă clericală ajungeau extrem de rar să urce pe scara ierarhică „seculară”. O ascensiune asemănătoare carierei contelui Speranski nu era un lucru obişnuit. Persoanele provenite din cinul clerical, atunci când optau pentru o carieră „laică”, se desprindeau de mediul căruia aparţinuseră şi în care crescuseră, şi nu puteau deveni o punte de legătură între mediul vechi şi cel nou. La aceasta se mai adăuga şi nivelul de cultură scăzut al clerului, îndeosebi al celui din mediul rural, a cărui influenţă în societate era extrem de limitată.

Trebuie menţionat că, în ciuda unor eforturi ale autorităţilor imperiale menite să ridice statului social al clerului, acesta, mai cu seamă cel de la sate, rămânea într-o condiţîe inferioară. Nu arareori era supus abuzurilor moşierilor locali şi înjosit de autorităţi.

Preotul putea să exercite o anumită influenţă asupra societăţii prin predarea religiei în şcoală, prin predici de la amvon sau în calitate de duhovnic. Dar şi în aceste direcţii posibilităţile sale de influenţare erau modeste. În învăţământ mediul religios figura ca un obiect oarecare, şi nu dintre cele mai importante, iar de cele mai multe ori predarea ei nu se abătea de la vechile metode scolastice, formale , după manuale redactate în acelaşi spirit. Preoţii, datorită nivelului lor de cunoştinţe extrem de redus, nu erau în stare să predice, predicatori cu vocaţie existând doar în marile oraşe şi în cele două capitale imperiale.

În ceea ce priveşte spiritualitatea, „duhovnicia” şi, legată de ea, viaţă liturgică a Bisericii, tocmai aici putea fi găsită principala [problema care] încetase să mai fie centrul vieţii bisericeşti. Toată lumea era convinsă că nu te poţi împărtăşi decât o dată pe an. Această concepţie îşi găsise loc chiar şi în Catehismul Mitropolitului Filaret, în care se recomanda, pe cât posibil, împărtăşirea de patru ori pe an, în cele patru posturi. În condiţiile în care Biserica se afla într-o strânsă legătură cu Statul, autorităţile civile impuseseră tineretului studios, funcţionarilor şi militarilor împărtăşirea o dată pe an, în timpul Postului Mare.

Amestecul autorităţilor statului în cea mai intimă latura a vieţii religioase făcea ca unul dintre cele mai profunde acte ale vieţii creşţinului să apară în ochii multora ca o datorie cetăţenească, impusă. Când venea perioada „goveniei”, termen prin care se înţelegea pregătirea pentru spovedanie şi împărtăşanie, precum şi participarea la aceste Sfinte Taine, oamenii obişnuiau să spună: „Mă duc să-mi fac datoria”, sau „Merg să-i plătesc lui Dumnezeu datoria”. În felul acesta marea masă a credincioşilor creştini-ortodocşi ruşi era lipsită de o hrană duhovnicească reală şi nici nu-i mai simţea necesitatea.

Inevitabil, consecinţele acestei situaţii aveau să se arate în faptul că oamenii nu mai aveau conştiinţa clară despre ce înseamnă de fapt Biserica şi în ce constă importanţa acesteia. Vechea evlavie se mai păstra în rândurile negustorimii şi ale ţărănimii. Aici mai putea fi întâlnit modul de viaţă de dinainte de reformele lui Petru, mod căruia Biserica îi dădea o frumuseţe aparte. Dar şi aici evlavia făcea loc deseori ritualismului formal, care, de cele mai multe ori, mai ales în mediul rural, se împletea cu superstiţiile şi cu obiceiurile păgâne. În plus, tot acolo, evlavia ritualistă disimula de multe ori interese materiale dintre cele mai meschine. Spre deosebire de alte pături ale populaţiei, negustorimea se arăta mai deschisă în relaţiile cu preoţii şi, implicit, mai receptivă faţă de influenţa benefică a acestora, ceea ce se concretiza prin acte de binefacere şi prin construirea de biserici.

Caracterul „ecclesial” al vieţii s-a păstrat mai ales în cinul preoţesc în care, în ciuda sărăciei şi a inculturii, se cultiva o spiritualitate autentică, deşi într-o formă mult prea modestă şi discretă. Chiar şi lovită uneori de flagelul alcoolismului, în această tagmă mai licărea o firavă „lumină lină” a duhovniciei.Clerul nu avea forţa spirituală să reia în mâinile sale îndrumarea duhovnicească a poporului. Totuşi, chiar dacă nu a fost în stare să pună stavilă curentelor ostile Bisericii, corpul clerical avea să rămână până la sfârşitul secolului al XIX-lea solul cel mai prielnic din care aveau să se nască şi să înflorească luminătorii Bisericii ruseşti. Unul dintre aceştia a fost părintele Ioan de Kronstadt. Din cele prezentate rezultă în ce condiţii dificile şi neprielnice pentru lucrarea Bisericii şi-a început acesta slujirea preoţească.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s