Pãrintele si-a început misiunea în conditii grele

„Răcirea sentimentului religios în rândul păturii conducătoare a Rusiei s-a produs în mare parte şi din cauza ruperii acesteia – ca mod şi concepţoe de viaţă – de clerul de mir, devenit prin tradiţie o castă izolată, perpetuată ereditar.

Prezenţa unui preot în mediile conducătoare era o raritate, în afara serviciilor divine de familie. În viaţa particulară aceste medii evitau contactul cu clericii. Aşă se explică de ce persoanele cu ascendenţă clericală ajungeau extrem de rar să urce pe scara ierarhică „seculară”. O ascensiune asemănătoare carierei contelui Speranski nu era un lucru obişnuit. Persoanele provenite din cinul clerical, atunci când optau pentru o carieră „laică”, se desprindeau de mediul căruia aparţinuseră şi în care crescuseră, şi nu puteau deveni o punte de legătură între mediul vechi şi cel nou. La aceasta se mai adăuga şi nivelul de cultură scăzut al clerului, îndeosebi al celui din mediul rural, a cărui influenţă în societate era extrem de limitată.

Trebuie menţionat că, în ciuda unor eforturi ale autorităţilor imperiale menite să ridice statului social al clerului, acesta, mai cu seamă cel de la sate, rămânea într-o condiţîe inferioară. Nu arareori era supus abuzurilor moşierilor locali şi înjosit de autorităţi.

Preotul putea să exercite o anumită influenţă asupra societăţii prin predarea religiei în şcoală, prin predici de la amvon sau în calitate de duhovnic. Dar şi în aceste direcţii posibilităţile sale de influenţare erau modeste. În învăţământ mediul religios figura ca un obiect oarecare, şi nu dintre cele mai importante, iar de cele mai multe ori predarea ei nu se abătea de la vechile metode scolastice, formale , după manuale redactate în acelaşi spirit. Preoţii, datorită nivelului lor de cunoştinţe extrem de redus, nu erau în stare să predice, predicatori cu vocaţie existând doar în marile oraşe şi în cele două capitale imperiale.

În ceea ce priveşte spiritualitatea, „duhovnicia” şi, legată de ea, viaţă liturgică a Bisericii, tocmai aici putea fi găsită principala [problema care] încetase să mai fie centrul vieţii bisericeşti. Toată lumea era convinsă că nu te poţi împărtăşi decât o dată pe an. Această concepţie îşi găsise loc chiar şi în Catehismul Mitropolitului Filaret, în care se recomanda, pe cât posibil, împărtăşirea de patru ori pe an, în cele patru posturi. În condiţiile în care Biserica se afla într-o strânsă legătură cu Statul, autorităţile civile impuseseră tineretului studios, funcţionarilor şi militarilor împărtăşirea o dată pe an, în timpul Postului Mare.

Amestecul autorităţilor statului în cea mai intimă latura a vieţii religioase făcea ca unul dintre cele mai profunde acte ale vieţii creşţinului să apară în ochii multora ca o datorie cetăţenească, impusă. Când venea perioada „goveniei”, termen prin care se înţelegea pregătirea pentru spovedanie şi împărtăşanie, precum şi participarea la aceste Sfinte Taine, oamenii obişnuiau să spună: „Mă duc să-mi fac datoria”, sau „Merg să-i plătesc lui Dumnezeu datoria”. În felul acesta marea masă a credincioşilor creştini-ortodocşi ruşi era lipsită de o hrană duhovnicească reală şi nici nu-i mai simţea necesitatea.

Inevitabil, consecinţele acestei situaţii aveau să se arate în faptul că oamenii nu mai aveau conştiinţa clară despre ce înseamnă de fapt Biserica şi în ce constă importanţa acesteia. Vechea evlavie se mai păstra în rândurile negustorimii şi ale ţărănimii. Aici mai putea fi întâlnit modul de viaţă de dinainte de reformele lui Petru, mod căruia Biserica îi dădea o frumuseţe aparte. Dar şi aici evlavia făcea loc deseori ritualismului formal, care, de cele mai multe ori, mai ales în mediul rural, se împletea cu superstiţiile şi cu obiceiurile păgâne. În plus, tot acolo, evlavia ritualistă disimula de multe ori interese materiale dintre cele mai meschine. Spre deosebire de alte pături ale populaţiei, negustorimea se arăta mai deschisă în relaţiile cu preoţii şi, implicit, mai receptivă faţă de influenţa benefică a acestora, ceea ce se concretiza prin acte de binefacere şi prin construirea de biserici.

Caracterul „ecclesial” al vieţii s-a păstrat mai ales în cinul preoţesc în care, în ciuda sărăciei şi a inculturii, se cultiva o spiritualitate autentică, deşi într-o formă mult prea modestă şi discretă. Chiar şi lovită uneori de flagelul alcoolismului, în această tagmă mai licărea o firavă „lumină lină” a duhovniciei.Clerul nu avea forţa spirituală să reia în mâinile sale îndrumarea duhovnicească a poporului. Totuşi, chiar dacă nu a fost în stare să pună stavilă curentelor ostile Bisericii, corpul clerical avea să rămână până la sfârşitul secolului al XIX-lea solul cel mai prielnic din care aveau să se nască şi să înflorească luminătorii Bisericii ruseşti. Unul dintre aceştia a fost părintele Ioan de Kronstadt. Din cele prezentate rezultă în ce condiţii dificile şi neprielnice pentru lucrarea Bisericii şi-a început acesta slujirea preoţească.

Publicitate

Noile conceptii apãrute îngreuneazã activitatea pãrintelui

Preot destoinic, păstor adevărat şi în primul rând creştin autentic, părintele Ioan de Kronstadt era decis să le ofere oamenilor cel mai de preţ dar pe care şi-l pe puteau dori: coparticiparea la o viaţă perfectă trăită în Dumnezeu. Ştia din experinenţă că în afara Bisericii şi fără participarea la Taina iubirii – Taina Sfintei Euharistii – poţi cel mult visa la o viaţă îmbunătăţită, fără să ajungi de fapt la ea.

Îşi dorea mai mult ca orice ca oamenii să se curăţească prin pocăinţă şi să se împărtăşească cu viaţa dumnezeiască din Potirul dragostei jertfelnice a lui Hristos. Ce-ar fi putut să le dorească mai mult semenilor săi şi cu deosebire turmei sale cuvântătoare încredinţată de Dumnezeu? Da, ce i se poate oferi cuiva mai de preţ decât să-l aduci la Izvorul adevăratei, nemuritoarei şi fericitei vieţi ?

Dar sarcina părintelui Ioan de Kronstadt nu era deloc uşoară. I se puneau de-a curmezişul atât păcătoşenia oamenilor, cu întregul ei cortegiu de forţe ostile, care îi împierdica pe cei mulţi să urmeze buna lui chemare, cât şi starea de spirit a societăţii ruseşti din acea vreme. În pofida faptului că apăruseră unele semne de redeşteptare duhovnicească (desprecare vom vorbi în continuare), starea de religiozitate a Rusiei acelui timp nu putea fi numită satisfăcătoare.

În primul rând, nu putem să nu observăm că pătura nobiliară şi cea funcţionărească a societăţii ruseşti adoptase, încă de pe timpul reformelor  lui Petru I, modul de viaţă occidental, cu distracţiile acestuia, îndepărtându-se din ce în ce mai mult de ortodoxie şi de viaţa în sânul Bisericii.

La acestea se mai adaugă şi cultul statului şi al servirii acestuia, care căpătase în secolul al XIX-lea o formă finită şi care împinsese viaţa religioasă în cel mai bun caz pe planul al doilea. În rândul păturii funcţionăreşti a imperiului intrase în tradiţie şi se manifesta sub diverse nuanţe şi aspecte, răceala sau indiferenţa religioasă, transformată adesea într-o stare de ireligiozitate sau de areligiozitate.

În afară de cultul statului, la care m-am referit, apăruseră şi cultul Rusiei ca naţiune, cultul „poporului” şi al „binelui social” abstract. În contextul existenţei acestor direcţii, credinţei ortodoxe i se acorda un rol auxiliar, subordonat, ca un fel de reazem necesar sau doar admis cu îngăduinţă în promovarea noilor valori.

În funcţie de aceste concepţii, clerul era apreciat mai mult din punctul de vedere al contribuţiei sale pozitive pe care o putea aduce fie statului, fie „poporului”, fie promovării moralităţii.

Puţini dintre cei ce aparţineau acelei largi şi diverse categorii de slujitori ai statului vedeau pe atunci în credinţa creştin-ortodoxă însăşi esenţă vieţii, iar în Biserică – suprema, universala comuniune în dragoste, acel organism divino-uman în afara căruia individul solitar, asemenea unei celule extrase dintr-un organism viu, nu poate avea existenţă reală.

La aceasta ar mai trebui adăugat că datorită „europenizării”, prezenţei în rândul clasei conducătoare a multor persoane de alte confesiuni, apăruseră chiar şi printre cei cu predispoziţii religioase, idei şi tendinţe religioase neortodoxe, specifice Apusului. Curând, luând exemplu de la straturile superioare ale societăţii, începuseră să tindă spre „Europa” şi să se afirme pe scena istoriei noi cohorte de intelectuali proveniţi din păturile largi, „extranobiliare” ale societăţii. În rândul acestora începuse să precumpănească aplecarea spre raţionalism, mai târziu spre materialismul vulgar şi socialismul dogmatizant, care va deveni pentru unii, către sfârşitul secolului al XIX-lea, obiect de credinţă oarbă, fanatică. Toate acestea erau de natură să impieteze asupra religiozităţii ortodoxe.