„Casa dragostei de muncã”

Părintele Ioan începuse să se bucure de stima multor locuitori ai oraşului încât duma orăşenească devenise favorabil chemării sale.

Totuşi a fost nevoie de aproape nouă ani pentru a se pune temelie construcţiei proiectate: de-abia în 1881 (inaugurarea Casei s-a făcut în 12 octombrie 1882). Iniţial, în 1874 a fost creată o eforie parohială destinată asistării săracilor, la crearea căreia, ca şi la construirea Casei, o constribuţie semnificativă a avut-o epitropul catedralei, V.D.Nikitin. Din eforie au făcut parte oameni de diverse categorii sociale, care s-au înţeles perfect. Este meritul părintelui Ioan de a fi ştiut să-i unească pe aceşti oameni, proveniţi din atâtea locuri: lui i-a aparţinut de altfel nu numai iniţiativa construirii aşezământului, ci şi conducerea lucrărilor.

În cuvântul rostit la inaugurarea eforiei, părintelui Ioan spunea: „Eforia bisericească este o instituţie care îşi are obârşia în perioada apostolică, a primilor creştini, care, purtând dragoste frăţească unii altora, făceau să nu existe diferenţe între ei, deci nici săraci”.

Din păcate, când Casa era aproape gata, într-o noapte, la o casă a „dragostei tarifate” din apropierea a izbucnit un incendiu, care a cuprins repede câteva imobile, apropiindu-se de Casa dragostei de muncă. Părintele Ioan, care vedea cu spaimă cum se apropie flăcările, l-a rugat pe şeful poliţiei, Golovaciov, să ia măsuri de protecţie în zona Casei dragostei de muncă, dar a fost refuzat şi Casa a fost mistuită de flăcări.

Din cale-afară de mâhnit, părintele Ioan, cu o vehemenţă care nu îi era caracteristică, a denunţat, fără să-l numească direct, nepăsarea lui Golovaciov: „Nu s-a ridicat şi nu s-a năpustit asupra noastră vrăjmaşul cel dinafară, cu foc şi cu sabie, ci vrăjmaşul cel dinlăuntru, înarmat cu cele mai mârşave arme şi afişând o dragoste făţarnică de vânzător de frate, încât n-a mişcat un deget ca să ne ajute în nenorocirea care s-a abătut asupra noastră. O nepăsare a unor oameni care sunt puşi acolo tocmai pentru a asigura protecţia societăţii”.

Din fericire, Casa apucase să fie asigurată şi, din fondul recuperat, precum şi din alte donaţii venite din toate colţurile Rusiei, iniţiativa părintelui a putut fi salvată. În scurtă vreme Golovaciov a fost deferit justiţiei pentru o seamă de nereguli în serviciu, iar părintele Ioan, care cunoştea prea bine matrapazlâcurile poliţaiului, a fost chemat ca martor al acuzării. Prezentându-se în faţa judecătorului, a evitat să vorbească despre afacerile necurate ale lui Golovaciov, referind-se în schimb la unele lucruri pozitive pe care le făcuse acesta. I s-a atras atenţia că martorul citat într-un proces trebuie să spună adevărul şi să nu ascundă nimic, la care părintele Ioan a replicat ferm: „Eu vorbesc în calitate de preot”. Acest episod va fi avut un mare ecou în societate la timpul respectiv, fiind consemnat în multe biografii ale părintelui Ioan.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s