Alte asezãminte construite de Pãrintele

Printre locurile în care s-a vădit opera de ajutoare a părintelui Ioan, în afara Kronstadtului, trebuie amintit în primul rând satul său natal, Sura. Acolo a fost construită mai întâi o biserică de zid, cu trei altare: unul cu hramul Sfântul Nicolae, al doilea cu hramul Sfântului Ioan de la Rila şi al treilea cu hramul Sfânta Parascheva. În al doilea rând, a fost creată o Asociaţie creştin-ortodoxă; în al treilea rând, s-a construit o şcoală sătească; în al patrulea rând, un cămin pentru copii; în al cincilea, un gater; în al şaselea, o cooperativă de consum (în subordinea şi organizarea Asociaţiei); în al şaptelea rând, o mănăstire de călugăriţe, cu hramul Sfântul Ioan de la Rila (în 1912 avea 120 de vieţuitoare), cu un schit în apropierea de Sura şi cu un metoc la Arhanghelsk.

Părintele Ioan a pus să se construiască şi o impunătoare capelă la mormântul tatălui său. În sfârşit, Asociaţia din Sura a fost înzestrată cu un vapor („Sfântul Nicolae Făcătorul de Minuni”), de care părintele se folosea ori de câte ori mergea la Sura.

Dintre aşezămintele create de părintele Ioan la Sankt-Petersburg trebuie amintită în primul rând mănăstirea de călugăriţe Sfântul Ioan de Rila, pe râul Karpovka (insula Kamennaia). La subsolul bisericii se găsea un paraclis cu hramul Sântul Proroc Ilie ş Cuvioasei Teodora, protectorii părinţilor părintelui Ioan. Potrivit dispoziţiilor sale testamentare, acolo îşi stabilise locul de veci.

Tot din grija sa şi de bună seamă cu fonduri oferite de el, a fost creat la Sankt-Petersburg, pe strada Basseinaia, un metoc al mănăstirii de călugăriţe Leuşinskaia, condus de maica egumenă Taisia.

Părintele Ioan a mai ctitorit: Mănăstirea Voronţovskaia din gubernia Pskov, un schit lângă Rabinsk, precum şi mănăstirea de călugăriţe de la Piuhtiţa, în Estonia. Numărul bisericilor de pe întreg cuprinsul Rusiei la a căror construcţie sau reparaţie capitală a construit cu importante sume de bani părintele Ioan sau cărora le-a făcut donaţii in veşminte sau în obiecte de cult ar putea fi cu greu estimat.

Publicitate

Mãrinimia Pãrintelui

Organizarea Casei dragostei de muncă nu a întrerupt activitatea desfăşurată în nume propriu de părintele Ioan. Dimpotrivă, ea avea să se intensifice pe măsura creşterii popularităţii părintelui şi a sporirii ajutoarelor pe care le primea. În valul de ajutoare şi danii, din ce în ce mai mari şi mai consistente, menite să ajungă în mâinile părintelui Ioan, mulţi dintre biografii săi văd aplicându-se în practică cuvintele Mântuitorului: „Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă” (Mt. 6,33).

Nu putem să nu fim de acord cu această afirmaţie şi cu ceea ce s-a spus despre „mâinile” părintelui Ioan, în opera sa de binefacere, în sensul că „nu sţia stânga ce făcea dreapta”. În memoriile celor ce l-au cunoscut apar deseori relatări despre momentele când părintele se pierdea în mulţime, luând de la cineva plicul cu bani cu o mână şi dându-l cu cealaltă imediat altcuiva, care cerea ajutor!

De asemenea, mulţi martori susţin că părintele Ioan avea un simţ aparte, poate ca o formă de vizionarism, datorită căruia ajutoarele ajungeau numai la cei care aveau mare nevoie de ele.

Au fost ani când prin mâinile părintelui Ioan au trecut sume imense, unii biografi vorbind de sute de mii de ruble. Proporţiile acestor venituri pot fi apreciate fie şi numai din faptul că în cea mai mare parte Casa dragostei de muncă din Kronstadt era întreţinută din banii reprezentând contribuţia personală a părintelui Ioan şi din sumele oferite de bisericile, mănăstirile, aşezămintele fondate din fonduri proprii.

Chiar şi după ce fusese creată Casa dragostei de muncă, cu toate dotările şi secţiile ei, un mare număr de săraci continuau să-i aţină calea în fiecare dimineaţă când pleca de acasă. În aşteptarea milosteniilor, formau şiruri în dreptul casei părintelui şi lângă catedrală. Locuitorii Kronstadtului îi numeau „oastea părintelui Ioan”, care obişnuia să „treacă în revistă” personal aceste şiruri, împărţind câte o rublă la un grup de douăzeci de persoane. Mai târziu această sarcină avea să treacă pe seama oamenilor săi de încredere. Compotenţa acestor grupuri de săraci era în continuă modificare.

Ar putea fi numiţi cu zecile şi cu sutele săraci care, sub influenţa pastoraţiei părintelui Ioan, şi bucurându-se de susţinere materială din partea lui, au ajuns dacă nu creştini „îmbunătăţiţi”, în orice caz, oameni, „cu dragoste de muncă”. Iar numărul solicitanţilor de ajutoare nu înceta să sporească.

Activitãtile „Casei”

Cum spuneam, în 1882 Casa dragostei de muncă a fost, în sfârşit, inaugurată. Ea a fost închinată memoriei ţarului Alexandru al II-lea, ţarul-Eliberator, asasinat cu un an  în urmă, iar capela din cadrul aşezământului a primit hramul Sfântul Alexandru Nevski.

Prima casă a dragostei de muncă avea să se dezvolte până la proporţiile unui „oraş în oraş”. În cadrul acesteia funcţionau o filatură de fibre de cânepă şi ateliere pentru confecţionarea de şepci, la care, prin 1902, ajunseseră să lucreze 7281 de muncitori. S-a mers intenţionat pe o muncă mai uşoară, accesibilă unor oameni la care dorinţa de a munci putea ţine loc de o calificare profesională specială. Ceea ce se impunea cu extremă urgenţă era să li se ofere ajutor unor oameni care se dezobişnuiseră să muncească, să-şi poată asigura cât mai repede şi într-o oricât de mică măsură existenţa prin muncă cinstită. În acelaşi timp, copiilor şi adolescenţilor li se oferea posibilitatea să acumuleze cunoştinţe utile, punându-se astfel bazele învăţământului profesional în oraş.

În Casa dragostei de muncă fiinţau următoarele aşezăminte destinate formării pentru viaţă a copiilor şi adolescenţilor:

1. – O şcoală elementară, la care nu se percepeau taxe şi în care învăţău, în 1903, 259 de copii.

2.– Un atelier pentru calificarea în câteva meserii, în principal, în lucrări de artă în lemn(61 de persoane).

3.– O clasă de desen (aproximativ 30 de persoane).

4.– Un atelier pentru fete – cusut, croit, brodat (aproximativ 50 de persoane).

5.– Un atelier de cizmărie.

6.– O bibliotecă pentru copii (în 1896 avea 2687 de volume).

7.– Colecţie de zoologie.

8.– Cursuri de „gimnastică militară”.

Pentru adulţi funcţionau în Casa dragostei de muncă următoarele aşezăminte şi secţiuni speciale:

1.– O şcoală de duminică, împărţită în câteva grupe, în funcţie de nivelul de cunoştinte al cursanţilor (în 1897 era frecventată de 133 de bărbaţi, 34 de femei – majoritatea sub 20 de ani).

2.– Lecturi şi conferinţe publice – de cele mai multe ori însoţite de proiecţii cu „lanterna magică”, uneori şi de cântări pioase – pe teme de religie, istorie, literatură (în anul 1898 au participat în medie 264 de persoane).

3.– Biblioteca populară gratuită – revistele ilustrate erau foarte căutate de copii, încât a trebuit să se instituie un regim restrictiv, să se dea doar câte una de persoană şi numai sper seară.

4.– Biblioteca pe bază de abonament (30 de copeici pe lună, cu garanţie de 2 ruble).

În sfârşit, eforia se ocupa într-o anumită măsură şi de activitatea editorială, în special cu publicarea de broşuri cu scrierile părintelui Ioan.

Aşezăminte cu caracter social erau:

1.– Un cămin destinat în principal copiilor orfani şi un cămin de zi pentru preşcolari (50 de persoane).

2.– O casă de odihnă pentru copii, situată în afara oraşului.

3.– Un azil pentru femeile sărace (22 de persoane).

4.– Un azil de noapte cu plată ( 3 copeici pe noapte), situat într-un imobil încăpător, construit în 1888, pentru 84 de bărbaţi şi 24 de femei. Azilul era abonat la două ziare.

La toate acestea trebuie adăugate asistenţa medicală, cantina, diverse alte ajutoare. În anul 1896 au primit asistenţă medicală ambulatorie 2721 de persoane. Cantina populară, deschisă 11 ore pe zi, oferea între 400 şi 800 de mese pe zi. Casa de odihnă pentru copii avea şi gradină de zarzavat. Eforia oferea ajutoare în bani, îmbrăcăminte, încălţăminte şi alte obiecte. Pentru ca săracii să fie ajutaţi în mod efectiv, erau luaţi în evidenţă, cunoscându-se situaţia fiecăruia. Ajutoarele în bani variau între o rublă şi douăzeci de ruble.

Prin 1891 părintele devenise popular în întreaga Rusie, către Kronstadt nu conteneau să curgă mulţimi de pelerini, pentru care s-a construit o casă de oaspeţi, având o secţie gratuită şi una cu plată, aceasta din urmă cu 40 de paturi. Toate ajutoarele enumerate mai sus se acordau indiferent de provenienţa, de partenenţa naţională sau confesională a solicitanţilor.

Urmând exemplul Kronstadtului, şi alte oraşe, începând cu Sankt-Petersburg, au început să organizeze aşezăminte sociale asemănătoare. O asemenea activitate de binefacere, organizată sistematic la iniţiativa unui preot de parohie, era în mod evident ceva nou şi neobişnuit în epocă. Dacă în Rusia de dinainte de domnia lui Petru I erau printre călugării „îmbunătăţiţi” unii care ştiau să îmbine sfinţenia cu activitatea practică în folosul săracilor, în Rusia de dupa Petru numărul acestora se împuţinase, iar printe preoţii de mir asemenea binefăcători puteau fi număraţi pe degete. Exemplul părintelui Ioan este singular şi cu atât mai semnificativ, cu cât activitatea practică nu l-a făcut să-şi piardă profunda înclinare spre rugăciune şi spre contemplaţia spirituală.

„Casa dragostei de muncã”

Părintele Ioan începuse să se bucure de stima multor locuitori ai oraşului încât duma orăşenească devenise favorabil chemării sale.

Totuşi a fost nevoie de aproape nouă ani pentru a se pune temelie construcţiei proiectate: de-abia în 1881 (inaugurarea Casei s-a făcut în 12 octombrie 1882). Iniţial, în 1874 a fost creată o eforie parohială destinată asistării săracilor, la crearea căreia, ca şi la construirea Casei, o constribuţie semnificativă a avut-o epitropul catedralei, V.D.Nikitin. Din eforie au făcut parte oameni de diverse categorii sociale, care s-au înţeles perfect. Este meritul părintelui Ioan de a fi ştiut să-i unească pe aceşti oameni, proveniţi din atâtea locuri: lui i-a aparţinut de altfel nu numai iniţiativa construirii aşezământului, ci şi conducerea lucrărilor.

În cuvântul rostit la inaugurarea eforiei, părintelui Ioan spunea: „Eforia bisericească este o instituţie care îşi are obârşia în perioada apostolică, a primilor creştini, care, purtând dragoste frăţească unii altora, făceau să nu existe diferenţe între ei, deci nici săraci”.

Din păcate, când Casa era aproape gata, într-o noapte, la o casă a „dragostei tarifate” din apropierea a izbucnit un incendiu, care a cuprins repede câteva imobile, apropiindu-se de Casa dragostei de muncă. Părintele Ioan, care vedea cu spaimă cum se apropie flăcările, l-a rugat pe şeful poliţiei, Golovaciov, să ia măsuri de protecţie în zona Casei dragostei de muncă, dar a fost refuzat şi Casa a fost mistuită de flăcări.

Din cale-afară de mâhnit, părintele Ioan, cu o vehemenţă care nu îi era caracteristică, a denunţat, fără să-l numească direct, nepăsarea lui Golovaciov: „Nu s-a ridicat şi nu s-a năpustit asupra noastră vrăjmaşul cel dinafară, cu foc şi cu sabie, ci vrăjmaşul cel dinlăuntru, înarmat cu cele mai mârşave arme şi afişând o dragoste făţarnică de vânzător de frate, încât n-a mişcat un deget ca să ne ajute în nenorocirea care s-a abătut asupra noastră. O nepăsare a unor oameni care sunt puşi acolo tocmai pentru a asigura protecţia societăţii”.

Din fericire, Casa apucase să fie asigurată şi, din fondul recuperat, precum şi din alte donaţii venite din toate colţurile Rusiei, iniţiativa părintelui a putut fi salvată. În scurtă vreme Golovaciov a fost deferit justiţiei pentru o seamă de nereguli în serviciu, iar părintele Ioan, care cunoştea prea bine matrapazlâcurile poliţaiului, a fost chemat ca martor al acuzării. Prezentându-se în faţa judecătorului, a evitat să vorbească despre afacerile necurate ale lui Golovaciov, referind-se în schimb la unele lucruri pozitive pe care le făcuse acesta. I s-a atras atenţia că martorul citat într-un proces trebuie să spună adevărul şi să nu ascundă nimic, la care părintele Ioan a replicat ferm: „Eu vorbesc în calitate de preot”. Acest episod va fi avut un mare ecou în societate la timpul respectiv, fiind consemnat în multe biografii ale părintelui Ioan.