Despre Biserică sau comunitatea credincioşilor -2-

În lumea văzută, sau în natură, putem vedea arătarea înțelepciunii, bunătății, frumuseții, dulceții și nemărginitei puteri a lui Dumnezeu. În Biserică mai vedem, pe lângă acestea, arătarea dreptății și a milei nemărginite a lui Dumnezeu față de noi păcătoșii: în făgăduința Fiului lui Dumnezeu și trimiterea lui pe pământ de către Dumnezeu Tatăl, în întruparea, viața, învățătura, muninile și propovăduirea  Lui, în patimile, moartea și învierea Lui din morți, în înălțarea la cer și înfricoșata Să venire pe pământ. Toată viață Lui, învățătura, minunile, chinurile, învierea și înălțarea se pomenesc, propovăduiesc și proslăvesc în Biserică, spre invataura, povățuirea și mântuirea credincioșilor; și se savârşesc neîncetat mântuitoarele sale taine; oricine vrea, se poate folosi de ele și să se mântuiască, findca fără ele nu este mântuire. Și iată că față de această Biserică a lui Dumnezeu creștinii au devenit indiferenți, reci, ca și când n-ar fi mădularele ale acesteia. Ce fenomen straniu, absurd!

 În construcția locașului bisericesc și în dumnezeieștile slujbe Sfântă Biserică a trasat, ca într-o carta sau într-un codex, principalele momente ale destinului lumii și omului; astfel ea închipuie prin psalmul 103 facerea lumii, prin altar cerul, prin naosul bisericii pământul, prin pridvor iadul; închipuie starea de fericire a omului, căderea lui întunecată, izgonirea din rai în lume, zăvorârea porților raiului și așezarea drept paznic în dreptul lor a Heruvimului cu sabie de foc; pocăința lui Adam și a Evei, făgăduința unui Răscumpărător; așteptarea Mântuitorului de către oamenii Legii vechi, aducerea de jertfe de milostenie (tămâie); prorocirile, preinchipuirile, arătarea Mântuitorului, viața Sa ascunsă până la vremea Lui, botezul Lui, postul Lui și ispitirea, arătarea Sa lumii, predicile, minunile, patimile, moartea, îngroparea, învierea și înălțarea la cer.

 În lume murim prin păcate -€“ în Biserică ne facem vii în har prin pocăința; în lume suntem supuși necazurilor, întristărilor, napstelor, bolilor -€“ în Biserică ne eliberăm de ele, ne vindecăm, dobândim mângâiere, aflăm alinare; în lume orbecăim în bezna patimilor, nu știm ce facem, către ce tindem, fiindcă ne orbește întunericul păcatului -€“ în Biserică ne luminam prin deschiderea ochilor minții și vedem limpede lumina; în lume ne întinăm -€“ în Biserică ne curățim și ne sfințim; în lume cădem în neputință trupească și sufletească a€“ în Biserică ne întărim cu sufletul și trupul. Din Biserică iradiază iertare, viață, putere, sfințenie, adevăr, lumina, curajul duhului, mângâiere și bucurie. Slavă și mulțumire lui Dumnezeu care a închis atâtea bunătăți cerești în Biserica de pe pământ!

Publicitate

Despre Biserică sau comunitatea credincioşilor -1-

Biserica este comuniunea vazută a lui Dumnezeu cu oamenii, Impărăţia lui Dumnezeu pe pământ. Ea ii arată omului obârştia sa, demnitatea sa, marea năpastă pe care i-a pricinuit-o căderea în păcat, ţelul şi menirea sa, mijloacele prin care se poate ridica (si ea ii dă toate aceste mijloace), învierea morţilor, judecata, chinul cel veşnic si fericirea veşnică; zi de zi îl învaţă, îi luminează mintea, îl conducela Dumnezeuşi dreptatea Lui, îl curăţă, îl vindecă, îl întăreşte, îl sfinţeşte, îl pacifică, îi dă alinare, îl îndumnezeieşte. Mergi la biserică, la dumnezeieştile slujbe şi toate acestea le vei încerca aievea.

Biserica este purtătoarea duhului lui Hristos, a duhului dragostei Sale, duhul mântuirii, sfinţeniei, adevarului, blândeţii, nerăutăţii, al răbdării şi îndelung-răbdării Lui; al înţelepciunii Lui, al vieţii Lui: viaţa veşnică. Insemnătatea Bisericii în viaţa creştinului nu cunoaşte margini: ea îl duce de mână şi îl mântuieşte în toate, din leagăn până la mormânt şi dincolo de mormânt.

In afara sfinţeniei, sobornicităţii şi apostolicităţii, o altă însuşire a Bisericii este caracterul panuman şi comunitar al vieţii ei. La dumnezeieştile slujbe, sobornicitatea Bisericii se exprimă în ectenii, în care se înalţă rugăciuni pentru întreaga lume, în rugaciuni pentru toţi oamenii din toată lumea, îndeosebi la săvârşirea Liturghiei.

Istoria Bisericii este o dovadă concretă, vie a răscumpărării neamului omenesc de către Răscumpărătorul, făgăduit încă primului om; o dovadă pe care o învederează faptele însele, persoanele, evenimentele, puterea dragostei creştine, bărbăţia şi tăria rămase neînfrânte în timpul chinurilor îndurate pentru credinţă; nenumaratele minuni, minunatele prefaceri săvârşite înăuntrul creştinilor, tăgăduirea de sine a acestora, dispreţul faţă de lume şi faţă de toate desfătările şi frumuseţile ei, faţă de toată slava şi bogăţia lumii. Credinţa creştină a odrăslit mulţime nenumarată de sfinţi, unii dintre ei recunoscuţi şi obşteşte proslăviţi, alţii rămaşi în taină şi cunoscuţi numai de Unul Dumnezeu. Ce unitate între istoria sfântă a Vechiului şi Noului Testament şi istoria Bisericii! Ce armonie! Dumnezeieştile slujbe de fiecare zi, de peste săptămână şi de peste an sunt o imagine a acestei unităţi şi armonii dintre sfânta istorie biblică şi cea bisericească, pe de o parte, şi minunatul plan al lui Dumnezeu de mântuire al omenirii care s-a împlinit şi se împlineşte până la sfârşitul veacurilor, pe de altă parte.

Ce nemăsurată bogăţie de daruri ale lui Dumnezeu, ce viaţă cereasca, câtă sfinţenie şi cât adevăr – un adevărat buchet al tuturor virtuţilor dumnezeieşti – închide întru sine Biserica lui Dumnezeu! In ea se afla întreagă minunata economie a mântuirii noastre; în ea se află toate dumnezeieştile taine ce se săvârşesc în ea pentru sfinţirea, înnoirea şi mântuirea noastră; în ea se află adunaţi în chip minunat toţi sfinţii care au bineplăcut lui Dumnezeu prin viaţa lor, prin virtuţile lor şi prin răbdarea lor, precum si întreaga lume a îngerilor; în ea răsună neîncetat minunata propovăduire a mântuirii.

Despre popularitatea Pãrintelui

Există informaţii că, ţinând seama de numărul din ce în ce mai mare de penitenţi, în ultimii ani ai vieţii părintele Ioan practica spovedania inviduală numai în Postul Mare şi în cazuri excepţionale. Celor ce veneau la el să se spovedească le cerea să ţină „govenia” în accepţia comună a cuvântului (o săptămână de post, frecventarea mai deasă a bisericii etc.).

Nu ţinea evidenţa penitenţilor, aşa cum se practica pe atunci. Cei mai mulţi erau din Kronstadt, dar şi din Sankt-Petersburg. Alţii, veniţi mai de departe, se străduiau să ajungă la el şi să se spovedească cel puţin o dată pe an, în restul timpului apelând la preoţii locali. Cercul de penitenţi din jurul părintelui Ioan veniţi să se spovedească şi să se împărtăşească era probabil rodul cel mai de preţ al practicii sale de duhovnic. Veriga dintr-un lanţ viu, care s-a menţinut până în zilele noastre.

Dacă o mai frecventă mărturisire păcatelor, urmată de împărtăşire, a devenit astăzi tradiţie, aceasta se datorează, în mare parte, părintele Ioan. Autorul acestei cărţi a cunoscut oameni care s-au aflat, la timpul respectiv, foarte aproape de părintele Ioan şi care, rămânând fideli îndemnurilor sale şi după trecerea sa la cele veşnice, n-au încetat să se spovedească şi să se împărtăşească de câte ori au simţit nevoia să o facă. Prin cuvântul şi prin exemplul lor i-au chemat şi pe alţii să-i imite, asigurându-şi altfel succesori, cu o atitudine activă, conştientă, faţă de viaţa liturgică.

Cu toate că mulţi dintre cei care îl frecventau obişnuiau să nu înceapă un lucru înainte de a-i cere sfatul, părintele devenind, într-un fel, Bătrânul  lor, cu care se aflau în relaţii de „ascultare”, cunoscând modul de viaţă al părintelui Ioan (despre care vom mai vorbi), nu putem să nu fim de acord cu protopresbiterul G.Şavelski, că „părintele nu a avut nici timpul şi nici mijloacele de a deveni un veritabil mentor duhovnicesc (în sensul vechilor „stareţi„). În schimb, explicaţia faimei care i s-a creat rezidă în faptul ca orice cuvânt pe care îl rostea pătrundea adânc în suflete, iar uneori erau de ajuns o singură privire, un singur gest, un singur cuvânt pentru a schimba o viaţă şi a vindeca un suflet zbuciumat”.

Mãrturii despre spovedanie

S-au păstrat mărturii despre modul cum desfăşura părintele Ioan o spovedanie de obşte. Iată o descriere făcută de părintele protopresbiter G.Şavelevski:

„Este greu de spus care spovedanie, individuală sau colectivă, se vădise a fi acolo mai activă şi mai eficientă. Am avut prilejul să asist la o spovedanie colectivă. Imensa Catedrala Sfântul Andrei din Kronstadt era plină ochi, să fi fost câteva mii de oameni. În semiobscuritatea nopţii, pâlpâiau ici-colo câteva candele şi lumina firavă a lumânărilor. Părintele Ioan citea rugăciunile de dinainte de spovedanie. O făcea cu nerv, accentuând cuvintele, pentru a le face să pătrundă unul câte unul în suflete. Apoi începea să vorbească despre păcat şi despre cum poate fi ispăşit! «Dumnezeu ne dă toate cele de trebuinţă! Ne poartă de grijă mereu! Noi însă ne folosim de a-I întina Chipul, ne batem joc de dragostea şi de îndelunga Sa răbdare.» Şi după o mică pauză, pe un ton nervos-imperativ: «Căiţi-vă, păcătoşilor!». Începeau să se audă gemete, suspine, care nu întârziau a se preface într-un strigăt ieşit din toate piepturile pe măsura ce părintele continua să vorbească pe acelaşi ton, enumerând alte şi alte păcate. Era un spectacol care îţi zguduia sufletul, cum n-am mai văzut şi cum sunt sigur că nu voi mai vedea vreodată”.

Într-o altă descriere, mai detaliată, spune că, în timpul unei spovedanii de acest fel, părintele, înainte de rugăcinuile care preced Sfânta Taină, ţinea o scurtă predică, în care vorbea despre păcatele regilor David şi Manase şi despre iertarea de care s-au învrednicit de la Dumnezeu.

„Era o predică simplă, ascultată la început cu indiferentă – relatează un martor – , dar, pe măsură ce părintele continua să vorbească, începeau să se audă suspine, iar feţele să se umple de lacrimi. Am simţit şi eu ceva în mine. Ca mi se încălzeşte insensibila şi abrutizata mea inimă. Nu vă puteţi da seama ce se petrecea atunci în popor. Se auzeau strigăte din toate părţile: «Iartă-ne, părinte!» «Roagă-te pentru noi!» Era un vuiet,un freamăt, de ziceai că-i marea în furtună. «Linişte! Ascultaţi ce vă spun!», căuta să-i domolească părintele, ridicând autoritar mâna.”

Potrivit aceluiaşi martor, tâlcuind pe loc cea de a doua rugăciune, părintele spunea că pocăinţa este un dar de la Dumnezeu şi că trebuie să ai o hotărâre nezdruncinată de a te lepăda de viaţa pe care ai dus-o până atunci, de a te îndrepta, de a te înnoi, de a-L iubi pe Domnul din tot sufletul! După care începea din nou să înşire păcatele, într-o formă interogativă: „Lenevitu-v-aţi să vă rugaţi lui Dumnezeu? Căzut-aţi în păcatul beţiei?” După ce enumeră păcatele, determinând răspunsuri afirmative după fiecare întrebare, îşi încheia cuvântul zicând: „Da,da! Aveţi multe păcate, fraţilor şi surorilor! Nu-i chip să le numim pe toate acum”. Şi din nou, poruncitor, cu forţă: „Căiţi-vă! Căiţi-vă! Fiecare pentru ce aţi păcătuit!”. În acest moment larma ajungea la paroxism.

„Plânsete, suspine. Mulţi îşi mărturiseau păcatele în gura mare. Părintele Ioan stătea cutremurat şi pătruns. Spunea rugăciuni în şoaptă cu ochii aţintiţi spre cer, cu mâinile adunate cruciş pe piept. Cu faţă brăzdată de şiroaie de lacrimi.”

Acelaşi martor ocular mai spune că, după ce mulţimea se potolea, puţin câte puţin, părintele începea să cuvânteze din nou:

„Luaţi aminte: o să vă citesc rugăciunea de dezlegare. Plecaţi-vă capetele. Vă voi umbri cu epitrahilul, vă voi binecuvânta şi veţi primi dezlegare, părintele Ioan lua capătul de jos al epitrahilului mişcându-l în aer către cele patru direcţii, apoi dădea binecuvântare asupra poporului. Împărtăşirea dupa peste două ore. Relatarea se referă la o spovedanie de obşte care a avut loc în timpul Liturghiei, înainte de împărtăşanie.

Spovedania-un examen al calităţilor duhovniceşti

Conţinutul spovedaniei individuale este o taina pe care trebuie să o păzească cu stricteţe atât preotul confesor, cât şi penitentul. De aceea partea lăuntrică a practicii spoveditului la părintele Ioan rămâne pentru noi ascunsă. S-au păstrat însă nu puţine mărturii ale celor ce au asistat la aceste spovedanii, care pot oferi o imagine şi asupra părţii lăuntrice a acestora.

Astfel, „la începutul slujirii sale pastorala – citim într-una din biografiile sale -, când doritori de a se spovedi mai des erau destul de puţini, părintele Ioan consacra fiecărui penitent foarte mult timp. Nu era o spovedanie simplă, formală, ci o întreagă lecţie, o «cercare», un examen al calităţilor duhovniceşti şi al cunoştinţelor religioase ale credinciosului. Uneori părintele petrecea ceasuri întregi în discuţii cu penitentul. Amânând de pe o zi pe alta dezlegarea păcatelot, îl determina să mai vina la el.

Cu trecerea timpului, numărul penitenţilor a crescut enorm. Trebuiau spovediţi în fiecare zi nu numai bolnavi, ci şi oameni teferi, nu unul sau doi, ci cu sutele. Totuşi părintele Ioan nu a trecut la o spovedanie formală, şablonardă, ci s-a văzut în situaţia de a renunţa la spovedania individuală”.

Din alte relatări despre spovedania individuală rezultă că părintele Ioan avea o foarte mare reţinere faţă de masele imense de oameni care veneau să i se spovedească în Postul Mare. În acea perioadă ajunsese să spovedească de la două după-amiază la două după miezul nopţii, aproape fără pauză. Trebuie să ţinem seama şi de faptul că în general părintele mânca foarte puţin, iar în timpul Postului Mare îşi reducea şi mai mult regimul alimentar, mulţumindu-se cu ciuperci murate, cu legume şi cu puţin lapte de migdale.

De obicei, în timpul acestor spovedanii care se prelungeau continuu, până mult după miezul noţii, părintele făcea o pauză de o jumătate de oră în jurul orei 11 noaptea, pentru o scurtă plimbare în aer liber. Mai aflăm din aceste vechi amintiri că părintele Ioan spovedea „la vedere”, fără perdea, stând la un analog (pupitru) în faţa Uşilor Împărăteşti ale unuia dintre paraclisele catedralei, întotdeauna în picioare, niciodată şezând.

Catedrala prezenta o privelişte stranie. Mulţimea „câtă funză şi iarbă”. Oameni de toate stările şi de toate condiţiile, umpleau incinta până la refuz. Aşteptând să le vină rândul, mulţi stăteau culcaţi de-a dreptul pe podea. Banii se adunau într-un taler, dar de cele mai multe ori erau împărţiţi pe loc săracilor. Uneori părintele întrerupea spovedania pentru a citi cu glas tare rugăciunile de pocăinţă. Alteori intra în altar rugându-se la Sfânta Masă cu lacrimi în ochi.

Într-o altă biografie se spune că numărul celor ce se spovedeau (pe la începutul anilor 1890) era zilnic între 150 şi 300 de persoane, iar în timpul Postului Mare până la cinci, şase mii. După unele mărturii, erau cazuri când unor penitenţi nu le dădea voie să se împărtăşească, chiar dacă se spovedeau. Le spunea: „Mai întâi du-te şi îndreaptă-ţi viaţa şi apoi vino la Sfintele Taine”. Cu anii, numărul celor dornici să-şi petreacă „govenia” asistaţi duhovniceşte de părintele Ioan a cescut din ce în ce mai mult. Îl prindeau zorile spovedind. Atunci s-a decis să treacă la spovedania de obşte, căpătând, cu titlu de excepţie, aprobarea autorităţii bisericeşti superioare.

Sa ne spovedim regulat

În Biserica Ortodoxă Rusă a existat din cele mai vechi timpuri o strânsă legătură între Taina Pocăinţei şi cea a Împărtăşaniei. De regulă, mirenii, înainte de a se împărtăşi îşi mărturiseau păcatele înaintea lui Dumnezeu, pentru a primi de la El, prin mijlocirea preotului (sau arhiereului), iertarea păcatelor.

Participarea la cele două Sfinte Taine, precedată de o pregătire specială (frecventarea asiduă a slujbelor bisericeşti, postul etc.), căpătase în Rusia, aşa cum am mai spus, o denumire generică: govenie. Aceasta avea loc, în cele mai multe cazuri, o dată pe an. O pocăinţă (în sensul Tainei cu acelaşi nume) urmată de împărtăşanie, prin faptul că era atât de rară, dincolo de anemierea vieţii bisericeşti în ansamblul ei, făcea ca preoţii să se confrunte cu mari dificultăţi de ordin practic şi „tehnic”. În timpul Postului Mare, în special în prima, în a patra şi în ultima săptamână (a Patimilor), numărul penitenţilor era atât de mare, încât spovedania se făcea în mare grabă, superficial, formal, iar preoţii, epuizaţi, nu erau în stare să acorde atenţia cuvenită acestei Sfinte Taine.

În ultimul timp începuse să se manifeste, ici-colo, abateri de la această practică. Unii credincioşi se spovedeau şi se împărtăşeau mai des, ceea ce, dincolo de revitalizarea vieţii lor duhivniceşti şi a conştiinţei „bisericeşti”, le oferea preoţilor posibilitatea  să devină sfătuitori şi sprijinitori în adevăratul înţeles al cuvântului. În acelaşi timp, dificultăţile apărute datorită afluxului masiv de penitenţi puteau fi mai lesne evitate. Preoţii începuseră să-şi cunoască mai bine enoriaşii, în măsura în care aceştia se spovedeau mai des, astfel încât în zilele solemne ale Postului Mare puteau să le dea rugăciunea de dezlegare, sau să se limiteze, fără a face vreo concesie celui ce se pocăia, la o spovedanie mai sumară.

Pe timpul părintelui Ioan de Kronstadt puţini erau cei ce încercau să renunţe la vechea preactică , devenită o păgubitoare rutină, părintele fiind unul dintre cei care începuseră să o şubrezească la temelie (poate că nu întotdeauna intenţionat), prefigurând noi modalităţi în acest domeniu.

Modul cum începuse să spovedească părintele Ioan avea să-i uimească pe contemporanii săi şi ne uimeşte şi astăzi pe cei mai mulţi dintre noi, dar, din păcate, până în prezent n-au fost trase concluziile corespunzătoare din această practică. De obicei se considera că afluxul imens de penitenţi care doreau să se spovedească la părintele Ioan îl va fi făcut să nu mai poată face faţă spovedaniilor infividuale şi să recurgă ulterior la spovedania de obşte, ceea ce nu-şi putea permite să facă decât un duhovnic şi un nevoitor ca el. Prin aceasta pare a se da de înţeles că o asemenea practică poate fi considerată irepetabilă, excepţională, care nu îndeamnă la imitaţie.

Ne vine greu să fim de acord cu asemenea concepţie. Acceptând că părintele Ioan a fost un mare ales al Domnului, ar trebui ca modul său de a practica spovedania să fie, dacă nu luat de exemplu, cel puţin acceptat în cazul unor preoţi mai râvnitori. Oricum, trebuie privit cu seriozitate, ţinând seamă de imensul ecou pe care l-a avut în popor.

Nu este locul să stabilim aici dacă această practică este sau nu corectă, dar nu putem să nu constatãm că în cazul părintelui Ioan de Kronstadt şi al practicii sale de spovedanie aceasta problemă se punea, şi în parte fusese rezolvată. Ar mai trebui adăugat că ar fi cu totul contrar spiritului Bisericii dacă am crede că meritul părintelui Ioan consta doar în faptul că reuşise să spovedească şi să împărtăşească o masă atât de mare de credincioşi.

De bună seamă că părintele Ioan nu urmărea ca aceştia să vină să se spovedească şi să se împărtăşească în mod special la el, ci doar să-i facă să înţeleagă că atunci când se împărtăşesc sorb din Izvorul vieţii, iar când se spovedesc se eliberează într-adevăr de păcate, indiferent de poziţia în care ţine preotul Sfântul Potir în mâini, sau de felul cum îşi pune epitrahilul pe capul penitentului.

În privinţa Tainei Pocăinţei, părintele Ioan devenise atât de cunoscut, în primul rând, prin modul cum îi spovedea în particular pe credincioşi, în al doilea rând, prin faptul că reactivase spovedania de obşte şi, în al treilea rând, pentru că atrăgea o mare mulţime de oameni dintre cei obişnuiţi să se spovedească şi să se împărtăşească doar o dată pe an.

A-L sluji pe Dumnezeu este o fericire în sine!

„Dar Liturghia şi Sfânta Împărtăşanie nu dau doar izbăvirea din chinurile răului sau din alte simţiri ce stau apăsarea păcatului; ele aduc, deopotrivă, bucuria unei vieţi noi, în pace şi în bucurie:

„Cu adevărat cerească, dumnezeiască este această slujire pe pământ care aduce în suflet fericire, pace, bucurie! Ea nutreşte mintea, veseleşte inima, iscă lacrimi de umilinţă, evlavie, recunoştinţă, îmbărbătare pentru jertfelnicie şi pentru nevoinţa dragostei, bucurie cu nădejdea învierii şi a vieţii veşnice.”

În mod special, aşa cum pe bună dreptate remarca arhiepiscopul Veniamin (Fedcenkov) despre cartea „Cerul pe pământ” a părintelui Ioan, acesta „sorbea” din Liturghie vigoare, tărie, forţă!

„Îmbrăcându-mă întru Hristos cu credinţă şi făcându-mă părtaş Sfintelor Taine, mi se deschide mintea şi mă simt puternic ca o stâncă” – scria el.

Iar într-o convorbire cu un grup de preoţi spunea: „Domnul, cu care mă unesc în fiecare zi prin Sfânta Împărtăşanie, îmi dă tărie. Altminteri, de unde aş fi putut să capăt putere pentru eforturile intense şi constante prin care mă străduiesc să fiu în slujba slavei Numelui Său şi a mântuirii semenilor mei?”

Părintele Ioan făcea dovada că în timpul Sfintei Liturghii nu se descoperă doar anumite trăiri luminoase sau calităţi sufleteşti alese, ci însăşi puterea vieţii sau, mai exact spus, adevărata viaţă în autenticitatea şi plenitudinea ei. „Când nu oficiez Sfânta Liturghie simt că mor.” Iar în alt loc: „Nu putem avea viaţă adevărată fără Iisus Hristos, Izvorul Vieţii. Liturghia este izvorul adevăratei vieţi pentru că în ea Însuşi Domnul, Stăpânul vieţii, Se dă pe Sine mâncare şi băutură celor ce cred în El şi dă viaţă din belşug celor ce se împărtăşesc din Sine, aşa cum Însuşi o spune: «Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică» (In.6,54)”.

Dar ce înseamnă oare adevărata viaţă?

Adevărata viaţă este iubire, întrucât Dumnezeu Însuşi este Iubire. De aceea tocmai iubirea şi, în cele din urmă, întâlnirea şi unirea cu Dumnezeu Însuşi reprezintă acel lucru de căpetenie, unic, pe care îl caută sufletul creştinului şi îl dobândeşte prin Sfânta Liturghie.

În cuvintele «luaţi, acesta este Trupul Meu care se frânge pentru voi» şi «beţi dintru acesta toţi, acesta este ângele Meu, care pentru voi şi pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor», Dumnezeu Îşi arată nemărginita Lui dragoste pentru neamul omenesc, scrie părintele Ioan. Un sfânt fior îi trece prin toate mădularele, prin toată fiinţa celui care n-a venit cu idei preconcepute şi care nu este legat de pofte şi patimi omeneşti, atunci când percepe cu auzul inimii, din gura preotului aceste cuvinte!”

Şi mai departe adaugă: „O, dragoste desăvârşită! O,dragoste atotcuprinzătoare! Dragostea care dă tărie! Datu-I-am noi oare prinosul nostru de recunoştinţă lui Dumnezeu în schimbul dragostei pe care ne-o poartă?”

O dragoste care s-a văđit în jertfa adusă de Hristos pentru izbăvirea noastră de tot răul şi prin care se arată Dumnezeu Însuşi, în esenţa Sa inaccesibilă, şi prin aceasta noi, după puterile fiecăruia, dobândim asemănare cu Dumnezeu, ne îndumnezeim, cum se spune în limbaj bisericesc. „Rămân mut de uimire înaintea măreţei jertfe a Trupui şi Sângelui lui Hristos, înaintea nemăsuratei iubiri care se vădeşte prin ea, înaintea morţii Sale cea îndumnezeitoare pentru noi, păcătoşii, înaintea puterii lui Dumezeu, înaintea minunii care se săvârşeşte! O, Doamne, Iisuse Hristoare! Tu Te afli întreg înaintea ochilor noştri! Te vedem, Te simţim, Te pipăim!”. Şi mai departe: „Suprema răsplată pentru un creştin, mai cu seamă pentru un preot, este să-l aibă pe Dumnezeu în inimă. El este viaţa noastră, slava noastră”.

Ţinând seama de aceste cuvinte şi de alte afirmaţii ale părintelui Ioan, „A-L sluji pe Dumnezeu este o fericire în sine!”

Reflectând asupra concepţiei părintelui Ioan despre Liturghue, arhiepiscopul Veniamin (Fedcenkov) remarca pe bună dreptate: „Dacă cineva l-ar fi întrebat pe părinte: cu ce folos rămânem de la Liturghie? Probabil că el ar fi fost uluit, sau poate că l-ar fi privit pe acel om cu tristeţe: despre ce «folos» ar putea fi vorba, sau despre ce roade ori rezultate, de vreme ce Totul ne-a şi fost dat!”

Mijloace eficiente pentru a ne elibera de rău

Teribilele  greutăţi nu numai că nu l-au oprit din drum şi nu i-au slăbit părintelui Ioan eforturile sacerdotale şi pastorale, ci i-au sporit şi mai mult ardoarea şi în acelaşi timp i-au prefigurat coordonatele, căile şi metodele pastoraţiei. Acel uluitor contrast dintre combustia lăuntrică a părintelui din timpul săvârşirii Sfintei Liturghii, pe de o parte, şi indiferenţa cvasigeneralizată a societăţii faţă de viaţă liturgică şi faţă de Biserică, pe de altă parte, îl va fi obligat, probabil, nu numai să-şi radicalizeze discursul şi să pună mai multă ardoare în tot ceea ce îi stătea aproape de inimă, ci şi să se roage mai intens şi cu mai mult sârg.

Înainte de a vorbi despre modul în care părintele Ioan înţelegea să slujească altarul şi în special despre persoana sa ca liturghisitor şi mărturisitor al Liturghiei, vom reproduce pe scurt opiniile sale referitoare la importanţa vieţii liturgice. Atunci îi vom înţelege mai bine acea slujire fără seamăn, atât de înflăcărată şi de inspirată, care a făcut să se îndrepte asupra sa atenţia întregii Rusii.

          Pentru multă lume cuvintele şi sensul slujbelor divine sunt de neînţeles, din cauza ignoranţei, şi de aceea îi va veni greu să priceapă dintr-odată spusele părintelui Ioan despre emoţiile sale sublime din timpul slujbelor, despre însemnătatea Liturghiei şi Euharistiei. Dar fiecare cunoaşte din experienţă ce chinuri poate produce o conştiinţa apăsată de păcat, de starea de rãutate sau de nemulţumire şi cât de uşurat te simţi când ai scăpat de ele. Iată de ce, înainte de a ne referi la concepţia părintelui Ioan despre această dimensiune fundamentală a misiunii preoţeşti, vom reaminti unele dintre consideraţiile sale despre chinurile pe care le provoacă păcatul.

În multe dintr însemnările sale părintele Ioan  nu încetează să arate şi să ne convingă cât de cumplite sunt aceste chinuri şi cât de mare este bucuria de a te simţi scăpat de ele. Cunoaştem cu toţii asemenea stări şi ne putem verifica pe noi înşine. După o asemenea verificare nu ne va fi greu să-l urmăm pe părintele Ioan şi să ne convingem de adevărul afirmaţiilor sale, că rugăciunea, cu deosebire cea obştească, în biserică, urmată de pocăinţa şi de împărtăşirea cu Sfintele Taine, şi, fireşte, citirea Cuvântului lui Dumnezeu sunt cele mai eficiente mijloace pentru a ne elibera de răul dinlăuntrul nostru, care ne chinuie inima şi ne strică viaţa. Iar dacă mai facem un pas împreună cu părintele Ioan vom descoperi că Dumnezeu, prin Biserică şi prin Sfintele Taine ale acesteia, nu numai că ne eliberează de sub tirania păcatului, ci ne înarmează cu putere dătătoare de viaţă şi ne aduce bucuria dragostei, pentru ca prin ea să ajungem în cele din urmă la o viaţă nouă, în lumină, în sânul Sfintei Biserici şi fără asemănare cu cea de mai înainte.

Înţelegând toate acestea, nu ne va fi greu să pătrundem în ceea ce este vital în experienţa duhovnicească personală şi în teologia părintelui Ioan, să înţelegem şi să acceptăm învăţătura sa multilaterală nu numai despre Liturghie, ci şi despre Dumnezeu, despre Biserică şi mântuire.

Puterea Sfintei Taine a Euharistiei

Dar Liturghia nu se celebrează pentru un singur om. Nu întâmplător, etimologic, cuvântul liturghie se tâlcuieşte „lucru făcut în comun”.

În Liturghie se săvârşeşte taina dragostei, iar dragostea prin însăşi esenţa sa este molipsitoare. Dragostea, îndeosebi cea dumnezeiască, tinde să-şi extindă şi să-şi reverse lumina şi bucuria asupra tuturor, năzuind către o comuniune în iubire.

Potrivit învăţăturii Bisericii, Dumnezeu a creat lumea din prisosul iubirii Sale, pentru a face să se unească în dumnezeiasca Sa fericire multitudinea forţelor create de El tocmai în acest scop. La facerea lumii potirul iubirii divine s-a umplut cu asupra măsura. Aşijderea este şi iubirea lui Hristos, Care S-a adus pe Sine jertfă pentru a ne mântui pe toţi de tot răul şi pentru a readuce lumea la Dumnezeu, după ce aceasta s-a îndepărtat, „a căzut” de la El, şi să o unească în dragoste dupa modelul deplinei „unimi” a celor Trei Persoane ale Sfintei Treimi. Vorbindu-le ucenicilor Săi înainte de a se despărţi de ei, Iisus Hristos S-a rugat tocmai pentru această unitate („ca toţi să fie una”) în dragoste, în acest scop aducându-Se jertfă El Însuşi. O jertfă care este suprema expresie a iubirii dumnezeieşti faţă de oameni şi care, într-un anumit sens, se repetă la fiecare Liturghie, iar credincioşii care se împărtăşesc din Trupul şi Sângele Domnului, sub forma pâinii şi a vinului, devin părtaşi ai dumezeieştii Sale iubiri, dobândesc forţa ei unificatoare. Părintele Ioan de Kronstadt cunoştea toate acestea, mai mult decât atât, le trăia cu întreaga sa fiinţă.

 „Cât de aducătoare de bucurie şi cât de însufleţitoare este convingerea că toţi creştinii ortodocşi alcătuiesc, duhovniceşte, o singură Împărăţie a lui Dumnezeu, un singur trup, un singur duh, o singură viţă, cu o mulţime de ciorchini, iar peste toţi împărăţeşte Dumnezeu întru Hristos Iisus şi în toate viază Duhul lui Dumnezeu. Minunată este dumnezeiasca Liturghie prin dragostea uriaşă cu care adună laolaltă lumea întreaga! Pământul şi cerul!”

Tocmai prin Taina Euharistiei se consolidează Biserica, până la a deveni un singur trup – Trupul lui Hristos. Părintele Ioan de Kronstadt trăia cu tot sufletul această realitate.

Deoarece credem în Biserică, cea care este comunitatea credincioşilor întru Domnul, unită într-un singur trup, al cărui Cap este Hristos, însufleţită de Duhul lui Dumnezeu, noi, ca mădulare ale Bisericii trebuie să ne păzim şi să ne iubim unii pe alţii. Fără iubire, nu poate exista Biserica. Întreaga creatură trebuie să se unească în jurul Bisericii, ca în Împărătia lui Dumnezeu, întru sfinţirea întregului Cosmos! Toate acestea îşi au începutul în dumnezeiasca Liturghie.”

„Folosul Liturghiei, dacă se poate spune aşa, arată părintele Ioan, nu poate fi măsurat, şi aceasta nu numai în ce priveşte Biserica Ortodoxă, ci întregul Univers; de el se pot bucura toţi oamenii, de toate credinţele, de toate confesiunile, fiindcă jertfa nesângeroasă şi rugăciunile se fac înaintea Domnului, pentru tot Universul. Domnul îşi vădeşte îndelunga-I răbdare faţă de lume, se arată milostiv cu ea tocmai pentru că se săvârşeşte Sfânta Liturghie. O, Liturghia cea minunată, Liturghia ecumenică, Liturghia dumnezeiască şi îndumnezeitoare!”

În sfârşit, nu putem să nu adăugăm şi cuvintele ce urmează: „Dacă lumea nu ar fi avut preacuratul Trup şi preacuratul Sânge al Domnului, s-ar fi lipsit de supremul bine, de adevărata viaţă şi de darul sfinţirii. Da! Acesta este adevăratul ferment al vieţii duhovniceşti, cereşti, sfinte, care lucrează în omenire”.

O asemenea iscutinţă în a pătrunde taina dumnezeiştii Liturghii, ilustrată aici numai prin câteva exemple, îl aduce pe părintele Ioan, după cum lesne se poate observa, către o glorificare rugătoare şi către o doxologie perpetuă înaintea lui Dumnezeu. Putem afirma că jurnalul său este, în cea mai mare parte, o rugăciune şi, în acelaşi timp, un imn de slavă adus lui Dumnezeu. De altfel, însăşi Liturghia este, într-o însemnată parte a ei, un imn de slavă, doxologie şi mulţumire către Dumnezeu, ca de vântul Euharistie ce se tălmăceşte prin mulţumire.

Părintele Ioan de Kronstadt conştientiza sensul profund al aducerii nesângeroasei jertfe şi, de aceea, tot ce scrie despre Liturghie stă în lumina glorificării, bucuriei şi triumfului. Se poate spune că jurnalul său nu este decât o continuare directă a slujirii sale liturgice, care tinde să se identifice, în cele din urmă, cu  întreaga sa viaţă. S-ar zice că pentru el între viaţa în biserică şi cea din afara ei nu există nici o deosebire. Era convins că toate „minunile” care i se întâmplă în viaţă în urma rugăciunilor sale nu sunt decât o prelungire firească a acelei neschimbate, perpetue minuni care se săvârşea în biserică, la Sfânta Masă.

În capitolele în care ne vom referi la conţinutul scrierilor părintelui Ioan de Kronstadt, vom căuta să explicăm mai amănunţit concepţiile sale religioase. Aici această temă a fost abordată doar pentru a ilustra din interior, adică din scrierile părintelui Ioan, cu câtă ardoare şi cât de profund trăia momentele Liturghiei şi către ce îşi îndrepta cu precădere atenţia. În capitolele următoare, vom prezenta, pe baza mărturiilor unor contemporani, lucrarea părintelui Ioan în biserică şi modul cum era privită ea de către credincioşi.

Pãrintele Ioan, despre pãcat

Iată câteva fragmente referitoare la păcat, cu siguranţă cea mai mare năpastă a omului:

„Nu uitaţi că în lume acţionează mereu legea morală a lui Dumnezeu, potrivit căreia orice bine capătă răsplata înlăuntrul nostru şi nici un rău nu rămâne nepedepsit. Răul este însoţit, inevitabil, de suferinţă, de strâmtorarea inimii; binele, de pace şi bucurie, iar inima se simte în largul ei.”

„În starea sa de astăzi omul este stăpânit de trufie, viclenie, puţină credinţă, îndoială, necredinţă, neascultare, superficialitatea, răutatea, desfrânare, invidie, avariţie, lene, uneori laşitate, minciună, hulă, lehamite de viaţă. Ce muncă uriaşă stă în faţa fiecărui creştin ca să se cureţe pe sine de întinarea şi putreziciunea păcatului!”

„Păcatele, patimile, înjurăturile, gâlcevile sunt, pe drept cuvânt, boli ale sufletului, o vâlvătaie a sufletului, un foc teribil care ne pârjoleşte cele dinlăuntru ale noastre şi care vine din tenebrele iadului. Să-l stingem cu apa iubirii!”

„Dar aşa cum un arap nu-şi poate schimba pielea lui neagră cu una albă şi nici jivina numită râs blana ei pestriţă cu alta fără pete, nici voi nu puteţi face binele dacă v-aţi nărăvit în rău. Ne trebuie atotputernica «dare cea bună» de Sus!”

Tocmai pe aceasta o caută cu prisositoare sârguinţă părintele Ioan în rugăciunile sale, în slujbele divine, în Sfintele Taine, şi credinţa sa îl făcea să o găsească.

„O, sfântă credinţă! Cu ce cuvinte, cu ce cântări aş putea să te slăvesc îndeajuns pentru nemăsuratele tale binefaceri spirituale şi materiale pe care cu asupra de măsurã mi le-ai dăruit, pentru tot ce s-a săvârşit şi se săvârşeşte în mine prin tine, pentru că m-ai făcut să mă bucur de pace şi m-ai izbăvit de tulburare, pentru că mi-ai dat libertate şi m-ai scăpat de amara strâmtorare, mi-ai dat lumina duhovnicească şi mi-ai risipit bezna patimilor, mi-ai dat curaj, eliberându-mă de spaimă şi boală, mi-ai dat forţă şi nobleţe sufletească, izbăvindu-mă din robia păcatului şi de căderea cu duhul, pentru că mi-ai dat sfinţenie şi m-ai curăţat de tina păcatului, pentru că m-ai scăpat de răutate, de invidie, de samavolnicie şi încăpăţânare, de iubirea de arginţi, de desfrânarea şi de toate stricăciunile păcatului! Slavă Ţie, Dumnezeule, Binefăcătorul meu, în vecii vecilor! Fie ca toate popoarele, toate neamurile pâmântului să Te cunoască şi prin credinţă să Te preaslăvească pe Tine cu o gură şi cu o inimă, de la Răsărit la Apus!”

Asemenea mărturisiri găsim nu puţine la părintele Ioan. Dacă fragmentul de mai sus cuprinde doar indicii de ordin general despre binefacerile credinţei, în multe alte locuri părintele Ioan face trimitere la puterea Dumnezeieştii Liturghii şi a Tainei Euharistiei.

„În Liturghie stă forţa împotriva puternicilor noştri vrăjmasi, cei ce nu arareori ajung să ne învingă prin patimile noastre, dar pe care îi putem învinge şi noi. Liturghia este lumina sufletului nostru! Nădejdea şi tăria noastră.” Şi, mai departe: „Necazul cel mare, de care nu trece zi să nu sufăr, îl constituie păcatele…. Ele îmi macină inima. Dar am pe Cineva care mă ajută zi de zi să le ţin piept – supremul Izbăvitor şi Mântuitor, Iisus Hristos. El mă ajută, în chip nevăzut, prin Sfintele Sale Taine.” Şi, în concluzie: „Când cazi în păcat, când simţi că te arde văpaia păcatului, caută unica jertfă de ispăşire şi de viaţă veşnică. Cazi în genunchi cu păcatele tale înaintea acestei jertfe. Nu aştepta alt ajutor, din altă parte. Nu crede că te poţi mântui de unul singur.”