Preocupările Părintelui pentru mântuirea sufletelor păstoriţilor

Iată o altă relatare, făcută de un negustor care rămăsase singur cu un copil mic şi care, de necaz, începuse să bea. Afacerile îi mergeau prost, căzuse de-a binelea în  „darul beţiei”. Odată i-a ieşit în cale părintele Ioan, care i-a spus că tocmai avea de gând să-l caute. S-a străduit să-l convingă să se lase de băutură,ca, gata, n-are rost să mai bată uliţele fără rost. Dar să nu uite că om a fost şi om a rămas. Spunând acestea, părintele s-a ridicat în picioare, şi-a pus epitrahilul, zicându-I; „Hai să începem o treabă, dar mai întâi să ne rugăm”. Şi a început a se ruga. „Cu lacrimi în ochi se ruga pentru mine, păcătosul. Pe urmă ne-a dat binecuvântare, mie şi copilului, a promis că o să revină şi că se va ruga pentru noi, apoi a plecat. Iar eu m-am simţit ca şi cum m-aş fi deşteptat dintr-un somn greu, iar casa a început să mi se pară mai intimă şi mai arătoasă. Mi-am îmbraţişat copilul, cu lacrimi de căinţă. Cam într-un an afacerile au început să-mi meargă bine, am devenit din nou om”.

Încă de pe atunci, de la începutul activităţii sale pastorale părintele avea tendinţa să depăşească hotarele parohiei, preocupările sale extinzându-se şi dincolo de acestea, asupra unor personae din alte părţi. Iată un alt caz relatat de biografiile părintelui, apărute pe vremea când încă era în viaţă. O tânără care îşî pierduse mama de mică avea multe motive să se simtă nefericită. Ajunsese într-o situaţie critic şi o bătea gândul să-şi pună capăt zilelor. Ajungând din întâmplare în Kronstadt, stătea pe o bancă, undeva, pe unul din bulevardele oraşului sau poate într-un parc, abătută, copleşită de gânduri negre. În timp ce se afla acolo s-a apropiat de ea un preot tânăr, necunoscut, asezându-se la cealaltă extremitate a băncii. „Am vrut să mă ridic şi să plec, avea să povestească tânăra, dar preotul necunoscut m-a oprit, zicându-mi: „Vă rog să mă scuzaţi, mi-a fost cu neputinţă să nu observ că aveţi o greutate pe suflet.

Poate că, prin mine păcătosul, Domnul vă va aduce linişte şi mânâiere ”. Am început sã plâng în hohote, dar nu eram în stare să scot decât câteva cuvinte: „Sunt nefericita, nu mai am nici un rost pe lume!”. „Din suprema raţiune a Creatorului nu există nimic pe lume care să nu aibă rost”, mi-a spus părintele. Atunci mi-am dat drumul, am început să mă destăinui. La rândul său, şi el mi-a vorbit sincer, deschis, cu dragoste părintească! A plecat fără să-şi spună numele. Când am povestit unor cunoştinţe ce mi s-a întâmplat mi-au spus că nu putea fi decât părintele Ioan”.

Totuşi preocupările părintelui Ioan pentru mântuirea sufletelor păstoriţilor şi în special activitatea sa în rândul sărăcimii oraşului n-ar fi avut success dacă, de la primii paşi, părintele nu s-ar fi îngrijit cu maximă seriozitate de nevoile material ale săracilor. O preocupare care avea să devină de o asemenea natură, încât mulţi au început să-l considere nebun sau să-i poarte o înverşunată duşmănie. În primul rând, părintele împărţea săracilor tot ce agonisea, încât acasă ajunsese să nu aibă nici o leţcaie şi să ducă lipsă de cele mai elemntare lucruri. De aceea, când începuse să predea ore de religie la şcoala, s-a hotărât ca salariul să nu-i fie încredinţat lui însuşi, ci soţiei. Unii biografii afirmă că ar fi decis el însuşi să se facă aşa, alţii că s-ar fi făcut peste capul lui.

Un alt biograf, relatând că au existat cazuri când părintele Ioan se întorcea acasă desculţ, după ce îşî dăđuse încălţămintea vreunui sărac, spune că s-ar fi decis să dea acest detaliu numai în urma unor cercetări amănunţite, care să confirme faptul în sine. Dar părintele Ioan nu se limita la a le oferi săracilor sprijin material în bani: deseori mergea să le cumpere el însuşî produsele de care ştia că duc lipsă, de pildă, alimente pentru hrana zilnică a bolnavilor şi a săracilor, în cazul în care nu exista nimeni care să le asigure aprovizionarea. Bolnavilor le făcea rost de medic şi se ducea la farmacie să le cumpere medicamente. Toate acestea păreau „excentrice” în ochii lumii, iar momentele când părintele putea fi văzut mergând pe strdă însoţit de o loată de săraci iscau de fiecare dată confuzie şi indignare. Alteori părintele putea fi văzut mergând de unul singur pe stradă, cu braţele încrucişate pe piept, cu privirea aţintită înainte, spre infinit!

Părintele ajunsese să-i nemulţumească pe mulţi, în special autorităţile şi persoanele sus-puse, cu grija sa pentru oropsiţii soartei de toate categoriile. Nulând în seamă batjocura oamenilor, părintele îşi urma netulburat drumul, iar, când i se spunea că lumea Îl consider scrântit întru Hristos, obişnuia să zică: „Fie, sunt nebun, dacă vreţi să mă consideraţi aşa!” Soţiei, care, aşa cum am spus, n-a înţeles de la bun început calea pe care voia să meargă părintele, i-a spus: „Sunt destule familii fericite, Liza, ca să mai fie nevoie şi de noi. Aşa că să ne dedicăm amândoi, tu şi eu, slujirii lui Dumnezeu”.

Anunțuri

Un gând despre “Preocupările Părintelui pentru mântuirea sufletelor păstoriţilor

  1. Stiu ca Dumnezeu Isi are oamenii Lui pusi deoparte chiar si azi ! Spun asta deoarece cunosc asemenea oameni: capabili de jertfa pt ceilalti, care pun suferintele celorlalti mai presus ca propriile suferinte ! …

    Doamne ajuta sa fim si noi in stare de un asemenea curaj al dragostei catre toti cei din jurul nostru !!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s