Apropierea pãrintelui de sãraci

Rămânănd fidel sieşi, continuând să-şi urmărească  scopurile pe care era decis să le atingă, părintele Ioan s-a aflat curând în situaţia de a-şi schimba modul de viaţă oarecum comun de până atunci.

Viaţa sa căpătase un aspect pe care mulţi începuseră să-l considere cel puţin straniu, dacă nu marcat chiar de semnele „scrântelii întru Hristos”. Unii îl luau peste picior, alţii îi spuneau pe faţă că şi-a pierdut minţile. S-a ajuns până acolo încât au început să se trimită denunţuri la şefii săi direcţi, iar autorităţile bisericeşti superioare să întreprindă anchete. Părea că numărul duşmanilor îl depăşeau cu mult pe cel al prietenilor. Şi toate acestea, pentru că una din devizele sale de suflet, pe care părintele Ioan voia să o respecte cu străşnicie , suna altfel: cugetele să-I fie sfinte; dorinţele înălţate spre cer; bucuriile – bucurii întru adevăr; altele să-I fie desfătările (duhovniceşti); altminteri să vadă frumosul(duhovniceşte); alţii să-i fie prietenii: după duh, nu dupa trup”.

La prima vedere transformările sufleteşti prin care trecea păreau a fi fost determinate de „specificul” turmei duhovniceşti pe care fusese chemat să o păstorească, cea de la Kronstadt.

Kronstadtul se întindea pe vremea aceea pe o insulă din Golful Finic şi nu se reducea doar la fortul maritime, de o mare importanţă strategic, întrucât era destinat să apere capital nordului. În acelaşi timp, era o bază a flotei militare ruseşti, dar şi central administrative şi de rezidenţă al unei întregi lumi de surghiuniţi, cerşetori, vagabonzi, elemente scăpătate din rândurile marii şi micii burghezuu. Se oploşiseră la Kronstadt, cu miile, acei oameni care proveneau de obicei din periferiile rău famate ale oraşelor şi care, ajunşi aici, îsi duceau viaţa în cocioabe şi în bordeie săpate în pământ.

„Erau niste spelunci şi cotloane care îti lăsau o impresie groaznică – spunea scriitorul A.V.Kruglov, pe care ieromonahul Mihail îl citează în cartea sa; beznă, murdărie, păcat. La numai şapte ani copilul era desfrănat şi hoţ.”

„Aceşti oameni trăiau mai mult din cerşit şi din hoţie, puţini ajungeau să se întreţină prin muncă cinstită. Noaptea  îţi trebuia mare curaj să te încumeţi să umbli pe uliţele oraşului. Şi iată că părintele Ioan a înţeles de la bun început că şi aceşti oameni, păstoriţii lui, sunt oameni ai lui Dumnezeu, că poartă răspundere pentru ei înaintea lui Dumnezeu şi că el nu se va lăsa prins în mlaştina materială şi morală a acestor oameni.” Putem presupune că sufletul părintelui Ioan a fost sensibilizat şi s-a arătat plin de compasiune în primul rând faţă de copii, nevinovatele victim ale acestui mediu şi ale condiţiilor îngrozitoare, ei fiind de fapt produsul acestora. Va fi fost sau nu aşa, oricum, părintele Ioan a început să pătrundă în acest mediu, să se apropie de oamenii de-acolo, îndeosebi prin copii. I-au plăcut întotdeauna copii, fiindcă chiar dacă nu se poate spune despre ei că sunt fără de păcat, totuşi chipul lui Dumnezeu străluceşte în ei mai puternic decât  în cei mai mulţi adulţi, dacă ar fi să ne referim doar la senina lor încredere şi la uitarea răului. Ne putem întreba dacă reflecţiile părintelui Ioan despre chipul lui Dumnezeu în om nu or fi fost generate de marea dragoste pe care o purta copiilor.  Un pasaj dintr-o predică a sa pare să confirme această supoziţie:  „Astăzi nu mai întâlnim în oameni decât mici vestigii ale splendorii chipului lui Dumnezeu: o frumuseţe care mai poate fi văzută doar la prunci, la copiii bine educaţi, dar mai cu seamă la aleşii lui Dumnezeu”.

Cum spuneam, părintele Ioan s-a arătat plinde compasiune în primul rând faţă de copiii din Kronstadt. Dupa copii, s-a apropiat de adulţi. Puţin câte puţin, şi unii şi alţii au început să se obişnuiască cu el: în timpul verii se înfiripau discuţii pe o pajişte în afară oraşului, de-a dreptul pe iarbă. Copiii se strângeau ciorchine în jurul lui, adulţii stăteau jos sau în picioare, iar săracii începuseră să se ţină buluc după el. Dar lucrurile n-au mers aşa din primul moment. La început ignoranta sărăcime a Kronstadtului s-a arătat neîncrezătoare şi chiar ostilă faţă de încercările părintelui Ioan de a se apropia de ea. În multe dintr biografiile părintelui există o interseantă relatare a unui meseriaş din oraş, pe care o  redăm şi noi, pe scurt: „ M-am întors acasă beat criţă, dar oricum în stare să mă ţin pe picioare, şi ce-mi văzură ochii?

Un preot tinerel îmi ţinea pe genunchi, băieţelul spunându-i ceva ce părea să-l intereseze. De-abia m-am abţinut să nu-mi scape o înjurătură, dar ochii preotului erau tare blânzi şî numai privindu-i îţi dădeai seama că poţi avea încredere în el, că e o serios! N-am mai zis nimic, mi-a fost ruşine. Am plecat ochii, el se uita la mine, privirea lui îmi pătrundea în suflet. A început să-mi vorbească. Nu-mi aducea nici o vină, părea să-mi dea dreptate, iar mie nu-mi ardea să mă îndreptăţesc sau să mă scuz. A plecat, am rămas fără să fiu în stare să scot o vorbă şi nici să vărs o lacrimă, dar sufletul îmi era ca atunci când te apucă plânsul! Nevasta se uita mirată la mine. De atunci m-am schimbat, m-am facut alt om”.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s