Prima predicã si idealul de preotie

În prima sa predică de la Catedrala Sfântul Andrei din Krosntadt, cu prilejul instalării în post, părintele Ioan spunea: ,,Îmi dau seama cât de înalt este cinul în care am intrat şi ce obligaţii îmi incumbă această vrednicie, acum când am primit suprema şi cea mai sfântă misiune din toate câte pot exista pe pământ, aceea de a lucra cele sfinte. Ştiu însă ce mă poate face să fiu, într-o măsură mai mare sau mai mică, vrednic de cinul preoţesc: dragostea de Hristos, dragostea de toţi şi de toate cele bune şi de folos.

Dragostea, acea forţă uriaşă care pe neputincioşi îi face puternici şi pe cei mici măreţi, dragostea curată, după Evanghelie. Facă-se să primesc şi eu, nevrednicul, de la Atotiubitorul Dumnezeu o scânteie din această dragoste, care să aprindă în mine Duhul Său cel Sfânt ! ” Mai departe, părintele Ioan s-a referit la Hristos ca suprem sacerdot: ,,Hristos este unicul proto- şi arhisacerdot, Cel dintâi şi Cel din urmă. El este în noi şi săvârşeşte prin noi cele sfinte. Exista oare vreun muritor să se poată ridica la înălţimea şi sfinţenia condiţiei de preot?” În încheiere, părintele Ioan a vorbit despre puterea Sfântului Duh: ,,Duhul nesfârşitei iubiri a lui Dumnezeu respiră în toate rugăciunile, slujbele, ierurgiile”.

Din această predică reieşea foarte clar concepţia părintelui Ioan de Kronstadt despre preoţie şi în acelaşi timp se prefigura programul său de activitate. În încheierea scurtei autobiografii, din care am citat mai sus, părintele Ioan relatează cum anume a început să-şi traducă în viaţă idealul său de preoţie. ,,De îndată ce mi-am început înalta slujire în Biserică mi-am pus drept regulă: să privesc cu maximă seriozitate îndatoririle pastorale şi sacerdotale, să mă apropii de ele şi să mă dăruiesc lor cu inima deschisă şi curată, să mă ţin sub control pe mine însumi şi să mă îngrijesc de viaţa mea interioară cu aspră rigoare. Primul lucru pe care l-am făcut a fost să recitesc Sfânta Scriptură a Vechiului şi Noului Testament, extrăgându-mi tot ce am considerat că ar putea fi ziditor pentru mine, ca preot şi ca membru al societăţii.

Apoi am început să ţin un jurnal în care mi-am propus să consemnez lupta mea cu cugetele păcătoase şi cu patimile, simţămintele de pocăinţă, rugăciunile de taină către Dumnezeu, sentimentele de recunoştinţă pentru izbăvirea de ispite, de necazuri şi de toată reaua întâmplare. În fiecare duminică şi zi de sărbătoare predicam în biserică, stăteam de vorbă cu credincioşii, folosindu-mă de propriile mele texte sau apelând la predicile mitropolitului Grigorie. În afară de predici, mi-am asumat, din primul moment, grija faţă de cei aflaţi în lipsuri şî suferinţe, ca unul ce fusesem şi eu sărac, şi am început să mă gândesc să organizez la Kronstadt o Casă a dragostei de muncă, pe care Dumnezeu avea să mă ajute să o fac. Asta e tot.”

Meticulosul biograf al părintelui Ioan de Kronstadt, sus-amintit docent al Academiei Teologice din Sankt-Petersburg, ieromonahul Mihail, enumeră câteva condiţii stabilite chiar de părintele Ioan ca mijloace fundamentale de autodesăvârşire: 1) caută să stai cât mai mult acasă; 2) citeşte şi reciteşte Sfânta Scriptură; 3) cercetează cărţile de slujbă; 4) formează-ţi un program de rugăciune propriu, căutând să-ţii menţii mintea trează, cheamă neîncetat numele lui Iisus (Rugăciunea lui Iisus); 5) Îndeplineşte-ţi conştiincios îndatoririle pastorale. Curând, acestor „mijloace de curăţire duhovnicească avea să li se agaude încă unul, şi cel mai puternic: să celebreze zilnic Sfânta Scriptură, rânduială de la care nu s-a abătut niciodată. De altfel, nevoia de a sluji în fiecare zi Sfânta Liturghie nu i-a apărut dintr-odată şi nici n-a putut să-şi realizeze această intenţie din chiar momentul când i-a venit în minte. „În primii ani nu săvârşeam Sfânta Liturghie în fiecare zi – scrie părintele Ioan. De aceea mă şi simţeam slab duhovniceşte! Apoi am început să mă împărtăşesc zilnic!”

În ceea ce priveşte prima condiţie de autoperfecţionare, aceea de a sta cât poate mai mult acasă, părintele avea să se găsească foarte curând în situaţia  de a nu putea ţine seama de ea, şi de accea n-a mai respectat-o, fiindcă obligaţiile pastorale aveau să-l facă să petreacă foarte puţin timp acasă. La cele spuse mai înainte trebuie să adăugăm că, deşi se căsătorise, părintele Ioan hotărâse să=şi păstreze neprihănirea, convenind cu soţia să-I fie ca o soră. După unele informaţii, ea nu a fost de accord şi chiar ar fi făcut o plângere la autorităţile bisericeşti, pe urmă s-a împăcat cu această situaţie, devenind prietena jertfelnică şi speijinitoare a părintelui Ioan, pe care l-a numit întotdeauna „fratele Ivan”.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s