Apropierea pãrintelui de sãraci

Rămânănd fidel sieşi, continuând să-şi urmărească  scopurile pe care era decis să le atingă, părintele Ioan s-a aflat curând în situaţia de a-şi schimba modul de viaţă oarecum comun de până atunci.

Viaţa sa căpătase un aspect pe care mulţi începuseră să-l considere cel puţin straniu, dacă nu marcat chiar de semnele „scrântelii întru Hristos”. Unii îl luau peste picior, alţii îi spuneau pe faţă că şi-a pierdut minţile. S-a ajuns până acolo încât au început să se trimită denunţuri la şefii săi direcţi, iar autorităţile bisericeşti superioare să întreprindă anchete. Părea că numărul duşmanilor îl depăşeau cu mult pe cel al prietenilor. Şi toate acestea, pentru că una din devizele sale de suflet, pe care părintele Ioan voia să o respecte cu străşnicie , suna altfel: cugetele să-I fie sfinte; dorinţele înălţate spre cer; bucuriile – bucurii întru adevăr; altele să-I fie desfătările (duhovniceşti); altminteri să vadă frumosul(duhovniceşte); alţii să-i fie prietenii: după duh, nu dupa trup”.

La prima vedere transformările sufleteşti prin care trecea păreau a fi fost determinate de „specificul” turmei duhovniceşti pe care fusese chemat să o păstorească, cea de la Kronstadt.

Kronstadtul se întindea pe vremea aceea pe o insulă din Golful Finic şi nu se reducea doar la fortul maritime, de o mare importanţă strategic, întrucât era destinat să apere capital nordului. În acelaşi timp, era o bază a flotei militare ruseşti, dar şi central administrative şi de rezidenţă al unei întregi lumi de surghiuniţi, cerşetori, vagabonzi, elemente scăpătate din rândurile marii şi micii burghezuu. Se oploşiseră la Kronstadt, cu miile, acei oameni care proveneau de obicei din periferiile rău famate ale oraşelor şi care, ajunşi aici, îsi duceau viaţa în cocioabe şi în bordeie săpate în pământ.

„Erau niste spelunci şi cotloane care îti lăsau o impresie groaznică – spunea scriitorul A.V.Kruglov, pe care ieromonahul Mihail îl citează în cartea sa; beznă, murdărie, păcat. La numai şapte ani copilul era desfrănat şi hoţ.”

„Aceşti oameni trăiau mai mult din cerşit şi din hoţie, puţini ajungeau să se întreţină prin muncă cinstită. Noaptea  îţi trebuia mare curaj să te încumeţi să umbli pe uliţele oraşului. Şi iată că părintele Ioan a înţeles de la bun început că şi aceşti oameni, păstoriţii lui, sunt oameni ai lui Dumnezeu, că poartă răspundere pentru ei înaintea lui Dumnezeu şi că el nu se va lăsa prins în mlaştina materială şi morală a acestor oameni.” Putem presupune că sufletul părintelui Ioan a fost sensibilizat şi s-a arătat plin de compasiune în primul rând faţă de copii, nevinovatele victim ale acestui mediu şi ale condiţiilor îngrozitoare, ei fiind de fapt produsul acestora. Va fi fost sau nu aşa, oricum, părintele Ioan a început să pătrundă în acest mediu, să se apropie de oamenii de-acolo, îndeosebi prin copii. I-au plăcut întotdeauna copii, fiindcă chiar dacă nu se poate spune despre ei că sunt fără de păcat, totuşi chipul lui Dumnezeu străluceşte în ei mai puternic decât  în cei mai mulţi adulţi, dacă ar fi să ne referim doar la senina lor încredere şi la uitarea răului. Ne putem întreba dacă reflecţiile părintelui Ioan despre chipul lui Dumnezeu în om nu or fi fost generate de marea dragoste pe care o purta copiilor.  Un pasaj dintr-o predică a sa pare să confirme această supoziţie:  „Astăzi nu mai întâlnim în oameni decât mici vestigii ale splendorii chipului lui Dumnezeu: o frumuseţe care mai poate fi văzută doar la prunci, la copiii bine educaţi, dar mai cu seamă la aleşii lui Dumnezeu”.

Cum spuneam, părintele Ioan s-a arătat plinde compasiune în primul rând faţă de copiii din Kronstadt. Dupa copii, s-a apropiat de adulţi. Puţin câte puţin, şi unii şi alţii au început să se obişnuiască cu el: în timpul verii se înfiripau discuţii pe o pajişte în afară oraşului, de-a dreptul pe iarbă. Copiii se strângeau ciorchine în jurul lui, adulţii stăteau jos sau în picioare, iar săracii începuseră să se ţină buluc după el. Dar lucrurile n-au mers aşa din primul moment. La început ignoranta sărăcime a Kronstadtului s-a arătat neîncrezătoare şi chiar ostilă faţă de încercările părintelui Ioan de a se apropia de ea. În multe dintr biografiile părintelui există o interseantă relatare a unui meseriaş din oraş, pe care o  redăm şi noi, pe scurt: „ M-am întors acasă beat criţă, dar oricum în stare să mă ţin pe picioare, şi ce-mi văzură ochii?

Un preot tinerel îmi ţinea pe genunchi, băieţelul spunându-i ceva ce părea să-l intereseze. De-abia m-am abţinut să nu-mi scape o înjurătură, dar ochii preotului erau tare blânzi şî numai privindu-i îţi dădeai seama că poţi avea încredere în el, că e o serios! N-am mai zis nimic, mi-a fost ruşine. Am plecat ochii, el se uita la mine, privirea lui îmi pătrundea în suflet. A început să-mi vorbească. Nu-mi aducea nici o vină, părea să-mi dea dreptate, iar mie nu-mi ardea să mă îndreptăţesc sau să mă scuz. A plecat, am rămas fără să fiu în stare să scot o vorbă şi nici să vărs o lacrimă, dar sufletul îmi era ca atunci când te apucă plânsul! Nevasta se uita mirată la mine. De atunci m-am schimbat, m-am facut alt om”.

Preocupările Părintelui pentru mântuirea sufletelor păstoriţilor

Iată o altă relatare, făcută de un negustor care rămăsase singur cu un copil mic şi care, de necaz, începuse să bea. Afacerile îi mergeau prost, căzuse de-a binelea în  „darul beţiei”. Odată i-a ieşit în cale părintele Ioan, care i-a spus că tocmai avea de gând să-l caute. S-a străduit să-l convingă să se lase de băutură,ca, gata, n-are rost să mai bată uliţele fără rost. Dar să nu uite că om a fost şi om a rămas. Spunând acestea, părintele s-a ridicat în picioare, şi-a pus epitrahilul, zicându-I; „Hai să începem o treabă, dar mai întâi să ne rugăm”. Şi a început a se ruga. „Cu lacrimi în ochi se ruga pentru mine, păcătosul. Pe urmă ne-a dat binecuvântare, mie şi copilului, a promis că o să revină şi că se va ruga pentru noi, apoi a plecat. Iar eu m-am simţit ca şi cum m-aş fi deşteptat dintr-un somn greu, iar casa a început să mi se pară mai intimă şi mai arătoasă. Mi-am îmbraţişat copilul, cu lacrimi de căinţă. Cam într-un an afacerile au început să-mi meargă bine, am devenit din nou om”.

Încă de pe atunci, de la începutul activităţii sale pastorale părintele avea tendinţa să depăşească hotarele parohiei, preocupările sale extinzându-se şi dincolo de acestea, asupra unor personae din alte părţi. Iată un alt caz relatat de biografiile părintelui, apărute pe vremea când încă era în viaţă. O tânără care îşî pierduse mama de mică avea multe motive să se simtă nefericită. Ajunsese într-o situaţie critic şi o bătea gândul să-şi pună capăt zilelor. Ajungând din întâmplare în Kronstadt, stătea pe o bancă, undeva, pe unul din bulevardele oraşului sau poate într-un parc, abătută, copleşită de gânduri negre. În timp ce se afla acolo s-a apropiat de ea un preot tânăr, necunoscut, asezându-se la cealaltă extremitate a băncii. „Am vrut să mă ridic şi să plec, avea să povestească tânăra, dar preotul necunoscut m-a oprit, zicându-mi: „Vă rog să mă scuzaţi, mi-a fost cu neputinţă să nu observ că aveţi o greutate pe suflet.

Poate că, prin mine păcătosul, Domnul vă va aduce linişte şi mânâiere ”. Am început sã plâng în hohote, dar nu eram în stare să scot decât câteva cuvinte: „Sunt nefericita, nu mai am nici un rost pe lume!”. „Din suprema raţiune a Creatorului nu există nimic pe lume care să nu aibă rost”, mi-a spus părintele. Atunci mi-am dat drumul, am început să mă destăinui. La rândul său, şi el mi-a vorbit sincer, deschis, cu dragoste părintească! A plecat fără să-şi spună numele. Când am povestit unor cunoştinţe ce mi s-a întâmplat mi-au spus că nu putea fi decât părintele Ioan”.

Totuşi preocupările părintelui Ioan pentru mântuirea sufletelor păstoriţilor şi în special activitatea sa în rândul sărăcimii oraşului n-ar fi avut success dacă, de la primii paşi, părintele nu s-ar fi îngrijit cu maximă seriozitate de nevoile material ale săracilor. O preocupare care avea să devină de o asemenea natură, încât mulţi au început să-l considere nebun sau să-i poarte o înverşunată duşmănie. În primul rând, părintele împărţea săracilor tot ce agonisea, încât acasă ajunsese să nu aibă nici o leţcaie şi să ducă lipsă de cele mai elemntare lucruri. De aceea, când începuse să predea ore de religie la şcoala, s-a hotărât ca salariul să nu-i fie încredinţat lui însuşi, ci soţiei. Unii biografii afirmă că ar fi decis el însuşi să se facă aşa, alţii că s-ar fi făcut peste capul lui.

Un alt biograf, relatând că au existat cazuri când părintele Ioan se întorcea acasă desculţ, după ce îşî dăđuse încălţămintea vreunui sărac, spune că s-ar fi decis să dea acest detaliu numai în urma unor cercetări amănunţite, care să confirme faptul în sine. Dar părintele Ioan nu se limita la a le oferi săracilor sprijin material în bani: deseori mergea să le cumpere el însuşî produsele de care ştia că duc lipsă, de pildă, alimente pentru hrana zilnică a bolnavilor şi a săracilor, în cazul în care nu exista nimeni care să le asigure aprovizionarea. Bolnavilor le făcea rost de medic şi se ducea la farmacie să le cumpere medicamente. Toate acestea păreau „excentrice” în ochii lumii, iar momentele când părintele putea fi văzut mergând pe strdă însoţit de o loată de săraci iscau de fiecare dată confuzie şi indignare. Alteori părintele putea fi văzut mergând de unul singur pe stradă, cu braţele încrucişate pe piept, cu privirea aţintită înainte, spre infinit!

Părintele ajunsese să-i nemulţumească pe mulţi, în special autorităţile şi persoanele sus-puse, cu grija sa pentru oropsiţii soartei de toate categoriile. Nulând în seamă batjocura oamenilor, părintele îşi urma netulburat drumul, iar, când i se spunea că lumea Îl consider scrântit întru Hristos, obişnuia să zică: „Fie, sunt nebun, dacă vreţi să mă consideraţi aşa!” Soţiei, care, aşa cum am spus, n-a înţeles de la bun început calea pe care voia să meargă părintele, i-a spus: „Sunt destule familii fericite, Liza, ca să mai fie nevoie şi de noi. Aşa că să ne dedicăm amândoi, tu şi eu, slujirii lui Dumnezeu”.

Prima predicã si idealul de preotie

În prima sa predică de la Catedrala Sfântul Andrei din Krosntadt, cu prilejul instalării în post, părintele Ioan spunea: ,,Îmi dau seama cât de înalt este cinul în care am intrat şi ce obligaţii îmi incumbă această vrednicie, acum când am primit suprema şi cea mai sfântă misiune din toate câte pot exista pe pământ, aceea de a lucra cele sfinte. Ştiu însă ce mă poate face să fiu, într-o măsură mai mare sau mai mică, vrednic de cinul preoţesc: dragostea de Hristos, dragostea de toţi şi de toate cele bune şi de folos.

Dragostea, acea forţă uriaşă care pe neputincioşi îi face puternici şi pe cei mici măreţi, dragostea curată, după Evanghelie. Facă-se să primesc şi eu, nevrednicul, de la Atotiubitorul Dumnezeu o scânteie din această dragoste, care să aprindă în mine Duhul Său cel Sfânt ! ” Mai departe, părintele Ioan s-a referit la Hristos ca suprem sacerdot: ,,Hristos este unicul proto- şi arhisacerdot, Cel dintâi şi Cel din urmă. El este în noi şi săvârşeşte prin noi cele sfinte. Exista oare vreun muritor să se poată ridica la înălţimea şi sfinţenia condiţiei de preot?” În încheiere, părintele Ioan a vorbit despre puterea Sfântului Duh: ,,Duhul nesfârşitei iubiri a lui Dumnezeu respiră în toate rugăciunile, slujbele, ierurgiile”.

Din această predică reieşea foarte clar concepţia părintelui Ioan de Kronstadt despre preoţie şi în acelaşi timp se prefigura programul său de activitate. În încheierea scurtei autobiografii, din care am citat mai sus, părintele Ioan relatează cum anume a început să-şi traducă în viaţă idealul său de preoţie. ,,De îndată ce mi-am început înalta slujire în Biserică mi-am pus drept regulă: să privesc cu maximă seriozitate îndatoririle pastorale şi sacerdotale, să mă apropii de ele şi să mă dăruiesc lor cu inima deschisă şi curată, să mă ţin sub control pe mine însumi şi să mă îngrijesc de viaţa mea interioară cu aspră rigoare. Primul lucru pe care l-am făcut a fost să recitesc Sfânta Scriptură a Vechiului şi Noului Testament, extrăgându-mi tot ce am considerat că ar putea fi ziditor pentru mine, ca preot şi ca membru al societăţii.

Apoi am început să ţin un jurnal în care mi-am propus să consemnez lupta mea cu cugetele păcătoase şi cu patimile, simţămintele de pocăinţă, rugăciunile de taină către Dumnezeu, sentimentele de recunoştinţă pentru izbăvirea de ispite, de necazuri şi de toată reaua întâmplare. În fiecare duminică şi zi de sărbătoare predicam în biserică, stăteam de vorbă cu credincioşii, folosindu-mă de propriile mele texte sau apelând la predicile mitropolitului Grigorie. În afară de predici, mi-am asumat, din primul moment, grija faţă de cei aflaţi în lipsuri şî suferinţe, ca unul ce fusesem şi eu sărac, şi am început să mă gândesc să organizez la Kronstadt o Casă a dragostei de muncă, pe care Dumnezeu avea să mă ajute să o fac. Asta e tot.”

Meticulosul biograf al părintelui Ioan de Kronstadt, sus-amintit docent al Academiei Teologice din Sankt-Petersburg, ieromonahul Mihail, enumeră câteva condiţii stabilite chiar de părintele Ioan ca mijloace fundamentale de autodesăvârşire: 1) caută să stai cât mai mult acasă; 2) citeşte şi reciteşte Sfânta Scriptură; 3) cercetează cărţile de slujbă; 4) formează-ţi un program de rugăciune propriu, căutând să-ţii menţii mintea trează, cheamă neîncetat numele lui Iisus (Rugăciunea lui Iisus); 5) Îndeplineşte-ţi conştiincios îndatoririle pastorale. Curând, acestor „mijloace de curăţire duhovnicească avea să li se agaude încă unul, şi cel mai puternic: să celebreze zilnic Sfânta Scriptură, rânduială de la care nu s-a abătut niciodată. De altfel, nevoia de a sluji în fiecare zi Sfânta Liturghie nu i-a apărut dintr-odată şi nici n-a putut să-şi realizeze această intenţie din chiar momentul când i-a venit în minte. „În primii ani nu săvârşeam Sfânta Liturghie în fiecare zi – scrie părintele Ioan. De aceea mă şi simţeam slab duhovniceşte! Apoi am început să mă împărtăşesc zilnic!”

În ceea ce priveşte prima condiţie de autoperfecţionare, aceea de a sta cât poate mai mult acasă, părintele avea să se găsească foarte curând în situaţia  de a nu putea ţine seama de ea, şi de accea n-a mai respectat-o, fiindcă obligaţiile pastorale aveau să-l facă să petreacă foarte puţin timp acasă. La cele spuse mai înainte trebuie să adăugăm că, deşi se căsătorise, părintele Ioan hotărâse să=şi păstreze neprihănirea, convenind cu soţia să-I fie ca o soră. După unele informaţii, ea nu a fost de accord şi chiar ar fi făcut o plângere la autorităţile bisericeşti, pe urmă s-a împăcat cu această situaţie, devenind prietena jertfelnică şi speijinitoare a părintelui Ioan, pe care l-a numit întotdeauna „fratele Ivan”.

Început de pastoratie

În ultimul an de facultate Ivan Serghiev avea să renunţe la intenţia de a deveni misionar ortodox printre ,,păgâni”. A înţeles că şi propriul său popor, din rândurile căruia se ridicase, avea nevoie de ,,evanghelizare”. Decizia de a rămâne şi a lucra în Rusia avea să devină definitivă când i s-a propus un post de preot la Catedrala ,,Sfântul Apostol Andrei cel Întâi-Chemat” din Kronstadt. ,,Chelarul” catedralei, protoiereul Konstantin Nesviţki (după alţii, Vetveniţki), urma să iasă la pensie, de bătrâneţe,şi după obiceiul de-atunci, candidatul cel mai favorizat pentru obţinerea postului era cel ce consimţea să se căsătorească cu fiica – sau cu una din fiicele – pensionabilului. Ivan Serghiev a acceptat să se căsătorească cu Elisaveta Konstantinovna, fiica bătrânului protoiereu.

Părintele Ioan rămânea neclintit în convingerea că în tot ce i se întâmpla se vădea voinţa lui Dumnezeu şi tocmai această convingere l-a determinat să accepte situaţia şi să obţină postul respectiv. Odată, fiind încă student la academie – unii susţin că şi pe vremea când era elev la seminar, deci de două ori -,părintelui i s-ar fi arătat în vis interiorul unei vaste catedrale, în altarul căreia a intrat prin uşa dinspre miazănoapte, ieşind prin cea dinspre miază-zi. Când s-a aflat pentru prima dată în Catedrala Sfântul Andrei din Kronstadt, Ivan Serghiev ar fi recunoscut îndată catedrala văzută în vis. Atunci a înţeles că însuşi Domnul i-a arătat locul unde avea să slujească.

La 11 noiembrie 1855 a fost hirotonit diacon, iar a doua zi, preot. Hirotonia a fost săvârşită la Sankt-Petersburg de către Episcopul Hristofor de Vinita, în Catedrala Sfinţii Petru şi Pavel de pe insula cu acelaşi nume.