Puterea lui Dumnezeu şi puterea diavolului

Orice ideal, orice gând pozitiv presupune existenţa în noi a unui principiu pozitiv, unul care să se identifice cu o sfântă convingere a sufletului nostru. Aceasta, de bună seamă, fiindcă în străfundul fiinţei noastre, par a fi ascunse toate formele de manifestare ale binelui, pe care ne străduim să le readucem în inimă ca pe unele care au aparţinut cândva acesteia. Cât adevăr cuprind cuvintele Apostolului: „ce ai pe care să nu-l fi primit? (orice gând bun, toate darurile naturale), iar dacă l-ai primit, de ce te făleşti, ca şi cum nu l-ai fi primit? (1Corinteni 4, 7).

Observăm în noi înşine cum luptă credinţa cu necredinţa, forţa binelui cu forţa răului, iar în lume duhul Bisericii cu duhul lumii. În lume veţi distinge, în ordinea spiritului, două poziţii opuse: una a luminii, cealaltă a întunericului, una a binelui, alta a răului, una a religiozităţii, duhovniciei, alta a necredinţei şi secularismului. De unde se trage aceasta? Din lupta celor două puteri opuse: puterea lui Dumnezeu şi puterea diavolului. Dumnezeu lucrează în aceia dintre fiii Săi care Îi arată ascultare; diavolul, în fiii neascultării („Duhul care lucrează în fiii neascultării”, cf. Efeseni 2,2). Şi eu simt adesea lupta dintre cele două tendinţe opuse. Uneori, când încep să mă rog, puterea cea rea mă apasă chinuitor, îmi împovărează inima, ca să nu mă pot înalţa cu ea către Dumnezeu.

Cu cât sunt mai sigure şi mai solide mijloacele care mă leagă de Dumnezeu (rugăciunea şi pocăinţa), cu atât de înverşunează împotriva lor, folosindu-se de tertipuri distrugătoare, vrăjmaşul lui Dumnezeu şi al nostru. Nimic nu lasă să-i treacă nefolosit: nici lenea noastră trupească, nici slăbiciunea sufletului, atracţia acestuia către bunuri şi preocupări pământeşti, nici îndoiala, căreia îi cădem victimă toţi, puţina credinţă sau necredinţă, gândurile spurcate, viclene sau hulitoare, apăsarea sufletească, întunecarea minţii, toate sunt îndreptate împotriva celor neatenţi la uneltirile vrajmaşului, pentru a face să ne poticnim pe drumul rugăciunii, când urcăm pe scara care ne duce la Dumnezeu.

De aceea sun atât de puţini rugători sinceri, râvnitori, de aceea sunt atât de rari cei ce ţin post pentru a se pregăti pentru spovedanie şi împărtăşanie. Poate că n-ar posti nici jumătate dintre cei ce postesc astăzi la noi dacă legile statului ( de atunci – n.tr.) nu i-ar obliga pe toţi să se spovedească şi să se împărtaşească o dată pe an. Toţi cunoaştem aceasta din experienţă.

Roagă-te pentru toţi păcătoşii şi nu cuteza a dispreţui pe nimeni din pricina păcatului său

Majoritatea oamenilor poartă de bunăvoie în inimă o povară satanică, dar s-au obişnuit într-atât cu ea, încât de cele mai multe ori n-o simt şi chiar şi-o sporesc, fără să-şi dea seama. De altfel, vrăjmaşul cel rău le înzeceşte acea povară şi atunci cei ce o poartă încep să fie cuprinşi de o teribilă deprimare, de spaimă, cârtesc, iau în deşert numele lui Dumnezeu. Cele mai obişnuite mijloace prin care oamenii veacului acesta îşi alungă „aleanul” sunt petrecerile, jocul de cărţi, dansurile, teatrul. Dar, după ce recurg la aceste mijloace, plictisul şi lâncezeala inimii sporesc.

Dacă oamenii aceştia au norocul să se îndrepte spre Dumnezeu, inima li se despovărează, încep să-şi dea seama limpede cât de apăsată le era ea mai înainte, cât de mare era greutatea care o strivea, deşi de cele mai multe ori ei nu-şi dădeau seama. Cât de mulţi sunt oamenii care L-au părăsit  pe Dumnezeu, s-au îndepărtat de „izvorul apei celei vii” (…) şi „Şi-au săpat fântâni sparte, care nu pot ţine apa” (Ieremia 2,13)? Foarte multe asemenea fântâni sparte se întâlnesc la oameni, aproape câte una la fiecare. Fântânile sparte sunt inimile noastre, patimile noastre.

Când descoperi la aproapele tău neajunsuri şi patimi, roagă-te pentru el. Roagă-te pentru toţi, chiar şi pentru vrăjmaşii tăi. Dacă vezi că fratele tău e trufaş şi îndărătnic, cănd te tratează cu dispreţ pe tine şi pe alţii, roagă-te pentru el, să-i lumineze Dumnezeu mintea şi să-i încălzească inima cu văpaia harului său. Spune aşa: „Doamne, învaţă-l pe robul Tău, cel căzut în diavolească trufie, blândeţea şi smerenia, scoate din inima lui întunericul, povara mândriei drăceşti”. Dacă vezi un om pornit spre răutate, roagă-te astfel: „Doamne, întoarce spre bunătate cu harul Tău pe acest rob al Tău”. Dacă este iubitor de arginţi şi lacom, spune: „Doamne, comoara noastră nestricăcioasă, bogăţia noastră cea nesfârşită! Fă ca robul Tău acesta, creat după chipul şi asemănarea Ta, să cunoască cât de amăgitoare este bogăţia şi că zădărniciile lumii suntumbră şi vis. Căci zilele omului sunt ca iarba sau ca firul de păianjen şi Tu singur eşti bogăţia, pacea şi bucuria noastră”.

Când vezi un om invidios, roagă-te: „Doamne, luminează mintea şi inima robului Tău acesta întru cunoaşterea marilor, nenumăratelor şi nepătrunselor Tale daruri, pe care le-a primit din dărnicia Ta nesecată. Orbit fiind de patima sa, a uitat de Tine şi de bogatele Tale daruri, socotindu-se pe sine sărac şi uitându-se cu gând pizmaş la bunătăţile pe care le-ai dat robilor Tăi; o, negrăitul nostru Binefăcător, Cel ce tuturor cu prisosinţă dăruieşti, uneori nu după meritul fiecăruia, dar întotdeauna după voia Ta; ridică mult milostive Stăpâne vălul diavolului de pe ochii inimii robului Tău şi dă-i Lui zdrobire de inimă, lacrimi de pocăinţă şi de mulţumire, ca să nu se bucure pe el diavolul, cel ce l-a supus voii sale şi nu-l mai poate smulge din mâinile Tale”.

Când vezi un om beat, spune în inima ta: „Doamne, caută cu milostivire la robul Tău, cel ispitit de poftele pântecelui şi de desfătările trupeşti, fă-l să înţeleagă dulceaţa înfrânării şi postului, a roadelor duhovniceşti care vin de la ele”. Când vezi pe unul împătimit de lăcomia mâncării şi care îşi află în ea fericirea, spune: „Doamne, Tu, Care eşti dulcea noastră hrană, Caree nu se sfârşeşte nicicând şi care ţine de foame spre viaţă veşnică, curăţă pe robul Tău acesta de întinăciunea lăcomiei, cea care pe toate le supune cărnii şi care îndepărtează de Duhul Tău, dă-i lui să cunoască dulceaţa hranei Tale celei dătătoare-de-viaţă – Trupul şi Sângele Tău, precum  şi cuvântul cel sfânt, viu şi lucrător”.

În acest chip sau în altul roagă-te pentru toţi păcătoşii şi nu cuteza a dispreţui pe nimeni din pricina păcatului său sau să-i porţi gând de răzbunare. Fiindcă aşa făcând, plăgile păcătoşilor mai tare se vor obrinti. Caută să îndrepţi cu sfat, cu mustrare şi cu pedeapsă care să slujească drept mijloc de stârpire a răului, sau de înfrânare a lui în limitele moderaţiei.