Sufletul, lumina raţională care vine de la Soarele raţiunii, Dumnezeu

În toate trupurile binecinstitorilor creştini, care sunt temple nezidite de mână omenească, se află o lumină raţională – sufletul, care vine de la Soarele raţiunii supreme – Dumnezeu, Cel ce se face „văzut” în lume, ca şi sufletul în trup. Îmi dau seama când îmi pătrunde în suflet Soarele cunoştinţei – Dumnezeu; atunci mă simt uşor, simt căldură şi lumină; simt şi când se îndepărtează de mine, lăsând întuneric şi suferinţă.

Aşa cum, în universul material, atunci când soarele se acoperă sau se îndepărtează, vine întunericul, şi în universul spiritual întunericul vine o dată cu îndepărtarea de suflet a Soarelui care luminează mintea şi când El este acoperit de o negură blestemată.

Aşa cum în universul material rămâne întotdeauna o urmă de lumină şi după apusul soarelui, fiind acela de o incomparabilă imensitate, tot aşa şi în suflet rămâne o urmă de lumină şi după îndepărtarea Soarelui duhovnicesc, fiindcă Acela este pretutindeni şi fiindcă stăpânul întunericului nu este din cale-afară de puternic şi, fără făgăduinţa lui Dumnezeu, nu ne poate întuneca sufletul cu totul.

Trebuie totuşi să ne ferim, pentru ca, aşa cum a spus Mântuitorul, să nu ne cuprindă cu desăvârşire întunericul (cf. Ioan 12,35)

Din pricina păcatului, omul piere fără contenire şi are nevoie de un Mântuitor statornic, de fiecare zi

Sufletul este puternic, de aceea şi poate „ţine” greutatea trupului; acesta însă este neputincios, îl poate doborâ lesne materia, chiar dacă este de o obârşie cu el. Prin comparaţie, şi Dumnezeu, Care este duh, ţine tot universul, ca şi când n-ar fi, „cu cuvântul puterii Sale” (Evrei 1, 3), iar sufletul omului, cu binecuvântată de Dumnezeu uşurinţă, îşi poate supune trupul său, ba chiar şi pe al altora, cu duhul (precum vedem că fac sfinţii). El face, în timpul rugăciunii, cuvintele acesteia să se prefacă lesne în duh.

Omul trupesc însă se supune la fiecare pas materiei trupului şi se împiedică în litera rugăciunii, nefiind în stare să o prefacă în duh, fiind el însuşi doar trup. Duhul sfânt şi curat al rugăciunii nu poate fi pătruns de duhul necurat, captiv al trupului.

Din pricina păcatului, omul piere fără contenire şi are nevoie de un Mântuitor statornic, de fiecare zi. Acesta este Mântuitorul Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Roagă-te de mântuire, din lăuntrul tău, numai Lui, fă-o cu credinţă vie, limpede văzătoare şi Acela te va mântui. Aşa m-a mântuit şi pe mine în chip minunat, de mai multe ori. Mântuirea pe care am primit-o a fost tot atât de vădită ca şi cum m-aş fi găsit în temniţă şi mi-ar fi venit un izbăvitor să mp scoată de acolo.

Preotul trebuie să experinemteze singur şi puterea credinţei, şi dulceaţa rugăciunii, şi iertarea greşelilor, chiar şi atunci cînd aceasta nu reuşeşte, şi necazurile sufleteşti, când vin, şi mângâierile binefăcătoare, pentru că atunci când se roagă lui Dumnezeu pentru credincioşi să poată spune: „Dă-le, Doamne, binele pe care mi-l dai mereu mie, nevrednicului”. Toate să le ceară din proprie experinaţă.

Îmi găsesc pace în Hristos şi cu Hristos

Dacă vrei ca Domnul să-ţi creadă „din inimă” rugăciunea, străduieşte-te din tot sufletul ca tot ceea ce vorbeşti şi faci faţă de oameni să fie făcut cu sinceritate, nu fi neciodată nesincer cu ei. Când vei fi faţă de oameni încrezător şi cu inima deschisă, Domnul te va face să fii sincer şi cu inima deschisă şi în rugăciune către Dumnezeu. Celui ce nu arată oamenilor o inimă deschisă nici domnul nu-i acceptă deschis rugăciunea, făcându-l pe acela să simtă că, întrucât este nesincer faţă de oameni, nu poate fi cu desăvârşire sincer nici faţă de Dumnezeu, fără sa nu-l mustre conştiinţa.

Omule vătămat de patimi, ce-ţi mai trebuie? Zici că să ai zile, să trăieşti. Pentru ce te zbaţi? Pentru ca să trăieşti. Dar oare viaţa pe care o trăieşti este ea cea adevarată? Inteligenţa şi experienţa te-ar putea îndemna să spui că nu. Spune-mi din ce se alcătuieşte viaţa. Eu ştiu – îmi spune experienţa şi raţiunea – că din credinţă, nădejde, dragoste. Viaţa sufletului este Dumnezeu, credinţa vie în El, dragoseta faţă de El, dragostea faţă de aproapele, acestea dau inimii şi linişte, şi largheţe, fără ele sunt un osândit al păcatului, un rob nevolnic al patimilor. Viaţa mi se scurge în tristeţe şi strâmtorare.

Îmi găsesc pace în Hristos şi cu Hristos; cum să nu cred că după moarte mă aşteaptă pacea veşnică în Hristos, liniştea de după lupta cu vrajmaşii de pe pământ?  Şi aici îmi este greu fără Hristos, mă chinui. Cum să nu cred că şi dincolo îmi va fi mai greu şi mai chinuitor făr El, dacă mă voi îndepărta pentru totdeauna de la faţa Sa? Starea sufletelor noastre aici preînchipuie viitorul. Acesta va fi prelungire a stării noastre launtrice de acum, dar într-o formă schimbată, pe o altă treaptă. Pentru cei drepţi schimbarea va însemna plenitudinea slavei veşnice, pentru păcătoşi, plenitudinea chinurilor veşnice.

„Mie a mă lipi de Dumnezeu bine este” (Psalmul 72, 27), spune David, cel ce a gustat din dulceaţa rugăciunii şi a laudei adusă lui Dumnezeu. Acelaşi lucru îl confirmă şi alţii, îl confirm şi eu, păcătosul. Luaţi aminte: încă de aici, de pe pământ, bine este a ne lipi de Dumnezeu (e bine chiar dacă suntem trup păcătos, cu bune, dar şi cu rele în noi). Cât de bine va fi când ne vom uni cu Dumnezeu acolo în cer! Fericirea de a ne lipi de Dumnezeu aici pe pământ este un model şi o chezăşie a fericirii de a ne putea lipi de Dumnezeu după moarte, în veşnicie.

Vezi cât de bun, de milostiv şi de drept este Creatorul? Pentru a te face sa crezi în fericirea viitoare, cea care îţi va fi dată prin unirea cu El, te face să guşti din arvuna acelei fericiri aici pe pământ, atunci când cazi înaintea lui Dumnezeu cu tot sufletul. Da! Sufletul meu nevăzut îşi află cu adevărat pacea în Dumnezeu Cel navăzut. Înseamnă că, la despărţirea de trup, cu atât mai mult îţi va găsi pace în El.

Remediul cel mai sigur împotriva degradării continue prin păcat

Dumnezeu ne-a dat viaţă, cel mai mare dar al bunătăţii Sale; după ce am căzut de la El, căzând şi din viaţă în moarte. Dumnezeu ne-a dat pe Fiul Său, pentru a ne naşte din nou, pentru a trăi o viaţă nouă. Faţă de aceste două mari daruri, căt de mici par toate celelalte, pe care I le cerem când ne rugăm şi pe care aşteptăm să le primim la primul cuvânt sincer de mărturisire a credinţei dacă ele ne sunt într-adevăr necesare! Şi cât suntem de vinovaţi atunci când ne îndoim că ni le va da Dumnezeu, prin rugăciune! Domnul ne-a îndemnat limpede: „Cereţi şi vi se va da!”

Aici pe pământ, într-o lume a deşertăciunilor, într-o lume adulterină şi păcătoasă, moliile şi rugina, cele văzute numei cu gândul, sapă şi fură comoara sufletului (Matei 6, 19).

Care este remediul cel mai sigur împotriva acestei continue degradări prin păcat, împotriva moliilor spirituale? Rugăciuni de iertarea păcatelor şi credinţă.

Credinţa dă viaţă, învie sufletul istovit şi ademenit de pofte, stârpeşte moliile gândurilor păcătoase. Ea le este lor bici pedepsitor, iar nouă izvor de putere, de viaţă, de mântuire. Slavă Domnului pentru toate! Rugăciunea ne apară şi ne izbaveşte de păcat. Credinţa face casă bună cu rugaciunea, fiindcă prin rugăciune trăim împreună cu Domnul, Care le-a făgăduit celor ce cer cu credinţă toate bunătăţile: „Cereti şi vi se va da, căutaţi şi veţi afla, bateţi şi vi se va deschide. Că oricine cere ia, cel care caută află şi celui care bate i se va deschide” (Matei 7, 7-8). Slavă cuvintelor Tale cuprizătoare a tot adevărul, Doamne! Dă tuturor celor care îţi cer prin mine, nevrednicul, bunătăţi felurite, cele pe care şi le doreşte inima lor1 Aşa să fie!