Răul nu rămâne doar în inimă, ci caută să se răspândească

Răutatea sau orice altă patimă care intră în inimă curată, în virtutea „legii” răului, cea care acţionează automat, să se „verse” pe dinafară. De aceea se spune de obicei despre un om rău sau mânios că şi-a vărsat răutatea sau mânia asupra altuia sau a altceva.

Partea cea mai proastă a răului este că el nu rămâne doar în inimă, ci caută să se răspândească, să dea pe dinafară. De aici vedem că pricinuitorul răului are putere mare şi „lucrează” pe un teren vast. „Lumea întreagă zace sub puterea celui rău” (1 Ioan 5, 19).

După cum aburii sau gazele, atunci când se adună într-o cantitate mai mare într-un anume loc, caută să răzbească afară, tot aşa şi patimile, ca o suflare a duhului răului, atunci când umplu inima omului, caută să se reverse şi trec dintr-un om în altul, îmbolnăvind cu duhoarea lor sufletele altora.

Sărbătorile trebuie să ne însufleţească şi să ne încălzească credinţa

Cum prăznuim sărbătorile? Prăznuim, de obicei, fie un eveniment (când se cuvine să ne pătrundem de importanţa lui, să-i înţelegem rostul, să ne dăm seama ce roadă poate aduce credincioşilor),  fie o persoană, de pildă Domnul nostru Iisus Hristos, Maica Domnului, îngerii şi sfinţii (pentru a ne desluşi relaţia dintre acea persoană cu Dumnezeu şi cu oamenii, înrâurirea binefăcătoare pe care o poate avea asupra Bisericii lui Dumnezeu, în special).

Se cuvine să pătrundem în istoricul evenimentului sau al persoanei, să ne apropiem inima de acel eveniment sau de acea persoană, făcându-ni-le ca şi ale noastre. Altminteri, sărbătoarea nu va fi deplină şi nici plăcută lui Dumnezeu. Sărbătorile trebuie să lucreze asupra minţii noastre, să ne însufleţească şi să ne încălzească credinţa (cea din inima) în bunătăţile duhovniceşti viitoare, să cultive pornirile bune, evlavioase. Dar, de cele mai multe ori, noi le petrecem în păcat, le întâmpinăm cu o nechibzuită necredinţă, cu inimă rece, nepregătiţi pentru înţelegerea măreţelor binefaceri pe care ni le-a dat Dumnezeu prin prăznuirea unei persoane sau a unui eveniment

De ai păcătuit spune cu umilinţă şi zdrobire de inimă: „Milueşte-mă Dumnezeule după mare mila Ta…”

De vrei  greşi cu ceva în faţa lui Dumnezeu (şi noi greşim cu prisosinţă în fiecare zi), spune îndată în inimă, cu credinţă în Domnul, îngemănând strigătul inimii cu o conştiinţă smerită şi cu asumarea păcatelor, Psalmul 50 “Milueşte-mă Dumnezeule, după mare mila Ta”, spune-l până la capăt. Dacă după ce l-ai spus o dată n-ai simţit nimic, încearcă a doua oară, dar rosteşte-l cu şi mai multă căldură a inimii, cu şi mai mare simţire şi îndată ţi se va umple sufletul de lumină, de mântuire şi pace de la Domnul.

Fă aşa mereu, cu inimă zdrobită. Este un mijloc de toateă nădejdea, experimentat, de a te împotriviă păcatului. Dacă nu vei primi uşurare, înseamnă că tu eşti de vină, că nu te-ai rugat cu inimă zdrobită, cu smerenie, că n-ai fost ferm convins că Dumnezeu îţi va da iertare păcatelor şi că eşti slab, nu te poţi dezlega de păcat.

Doamne, fac mărturie înaintea Ta că energia şi sănătatea, vigoarea fizică şi spirituală nu pot fi obţinute trăind tot timpul într-o casă de vacanţă sau în pădure, ci la Tine, în biserică şi mai cu seamă în timpul Liturghiei şi prin Dătătoarele de viaţă Tale Taine! O, suprema fericire a Sfintelor Taine! O, minunată şi veşnică pronie dumnezeiască, cea care dai mântuire şi îndumnezeire prin Sfintele Taine! O, preaînchipuire a vieţii veşnice prin Sfintele Taine!

Câte binefaceri nu mi-a adus până acum credinţa în Hristos! Nu le ştiu numărul şi nu voi vorbi despre fiecare în parte, ci numai despre una: de câte ori nu mi-a adus linişte, nu mi-a scos sufletul din tulburare, nu mi-a alungat patimile! De câte ori nu mi-a îndreptat pornirile strâmbe ale inimii, de câte or nu m-a curăţat de păcate, nu mi-a scăpat sufletul de moarte! Cât de apropiat este Domnul de omul credincios! El ne este ca aerul, ca respiraţia inimii şi a sufletului nostru.

(Sfântul Ioan de Kronstadt – Viaţa mea în Hristos)