Oamenii se ruşinează să aducă vorba despre Dumnezeu

Suntem într-un cerc profan de discuţii. Vorbe, vorbe, vorbe… De cele mai multe ori goale, în care nu se suflă un cuvânt despre Dumnezeu – Tatăl nostru al tuturor -, despre dragostea pe care ne-o poartă.. despre viaţa viitoare, răsplata cerească; de ce, oare? Pentru că oamenii se ruşinează să aducă vorba despre Dumnezeu.

Dar ceea ce uimeşte mai mult este că chiar oamenii care trec drept evlavioşi şi drept ,,luceferi“ în societate arareori vorbesc despre Dumnezeu, despre Mântuitorul Hristos, despre valoarea timpului, despre înfrânare, judecată, fericirea viitoare sau chinurile veşnice, atât în cercul familiei, cât şi în acela al oamenilor de lume, şi-şi petrec adeseori timpul în discuţii sterile, jocuri de societate, distracţii. Şi aceasta se întâmplă tot pentru că se ruşinează să înceapă o asemenea discuţie, temându-se să nu devină plictisitori sau că nu vor putea să o poarte ei înşişi cu sinceritate.

O, lume desfrânată şi păcătoasă! Vai ţie, ce vei face în ziua judecăţii obşteşti, în faţa nemitamicului Judecător! ,,Întru ale Sale a venit dar ai Săi nu l-au primit“ (Ioan 1, ll). Da, Domnul şi Creatorul nostru nu este primit la noi! Nu-L primim în case, nu-L „primim“ în discuţii. Sau, iată, cineva citeşte Sfânta Carte sau zice rugăciuni cu glas tare, dar oare de ce o face în silă, fără chef, de parcă i s-ar împletici limba în gură? Nu din prisosul inimii, ci fiindcă se simte stingherit, buzele-i pustii de-abia i se mişcă. De ce oare? Din dispreţul faţă de lecturile duhovniceşti şi faţă de rugăciune, pe care diavolul i l-a sădit în inimă, dintr-o falsă ruşine. 0, sărmanii mei oameni! Vă ruşinaţi de ceea ce ar trebui să ţineţi la cea mai mare cinste! O, făpturi nerecunoscătoare, nărăvite! Ce chinuri meritaţi pentru o asemenea purtare?

Publicitate

Nu căuta să ai o viaţă comodă

Nefericit este cel ce iubeşte peste măsură comodităţiile vieţii şi care s-a înconjurat cu acestea. La orice inconfort se va simţi stingherit. dezarmat, fiindcă nu este obişnuit să rabde. Şi totuşi, toată viaţa creştinului este ,,inconfortabilă“, o cale îngustă şi plină de asperităţi, o cruce care impune privaţiuni şi cere o imensă răbdare. Nu umbla după un trai lesnicios, nu ĭndrăgi ĭnlesnirile lumii acesteia, ci iubeşte pe Hristos, purtătorul Crucii. Rabdă strâmtorările, obişnuieşte-te cu ele. „M-am deprins să fiu îndestulat cu ceea ce am“ (Pilipeni 4, ll), spune Apostolul.

Nefericit este cel ce iubeşte podoabele, cel ce caută să~şi împodobească trupul cu ele. El nu se va mai putea strădui să-şi împodobească aşa cum se cuvine sufletul, prin credinţă, dragoste, blândeţe, smerenie, adevăr, răbdare. Nefericit este, de bună seamă, şi cel ce umblă după podoabele care vin o dată cu onorurile; unul ca acesta se va preface pe sine într-un idol netrebnic şi, asemenea lui Nabucodonosor, se va trufi în faţa celor ce nu au onoruri ca ale sale, cerându-le săi se închine (frumuseţea nu constă în podoabe).

Chiar şi noi, bărbaţii, am devenit asemenea femeilor, umblăm după tinichele, gătindu-ne cu ele ca nişte idoli, fără să ne gândim cum să ne împodobim înlăuntrul nostru, lăsându-ne deoparte cu totul alcătuirea interioară, cămara sufletului. Nefericit este cel căruia îi place să se grăbească; se va poticni ĭntr-una, va avea de înfruntat nenumărate strâmtorări şi neplăceri sufleteşti din pricina grabei, va avea nu puţine prilejuri de a-şi ieşi din fire. Nefericit este cel ce s-a împătimit de mâncare şi băutură, care se gândeşte doar la cum să se sature şi cum să-şi facă poftele. Când va începe să slujească Domnului îşi va da seama că mâncarea şi băutura, atunci când inima nu este luată în seamă sunt pentru trup povară, iar pentru suflet durere şi pieire şi că omul se poate sătura cu hrană foarte puţină şi foarte simplă.