O, Doamne, în câtă frumuseţe Te-ai îm­brăcat!

Dacă oamenii, fiinţe slabe, repede trecătoare, muritoare, fac atâtea fapte mari şi minunate, graţie talentului şi însuşirilor cu care i-a înzestrat Dumnezeu; dacă uneori milioane de oameni se supun unui singur om, de ce nu s-ar cuveni oare să ne supunem cuvântului Celui ce îi aduce la viaţă pe toţi oamenii?

Ţineţi minte cuvintele sutaşului: „Eu – spunea el – sunt om pus sub stăpânire, având sub mine ostaşi şi zic acestuia: Du-te, şi se duce, şi altuia: Vino, şi vine, şi slugii mele: Fă aceasta, şi face” (Luca 7, 8). Mai departe: dacă multe animale sunt înzestrate cu priceperea de a face lucruri uimitoare, pe care nici omul nu le poate face – animale pe care le călcăm în picioare, care sunt atât de neînsemnate şi de firave, ce n-ar putea face Atot-făcătorul, Cel care ne-a înzestrat din belşug cu tot felul de priceperi, îndemâ­nări şi posibilităţi?

Dacă nişte plante neînsufleţite, care astăzi sunt şi mâine se aruncă în cuptor (cf. Matei 6, 30), se alcătuiesc după cuvântul Lui în for­me atât de frumoase şi de gingaşe, dacă vedem toată materia supunându-se cuvântului Lui, voinţei Sale de a se transforma la infinit (prin mijlocirea a numai cinci stihii), cine oare, văzând toate acestea, ar mai sta să ceară dovezi ale Atotputerniciei Sale? Minunate sunt lucrurile Tale, Doamne, la fiecare pas şi în fiecare clipă!

Umpli cerul şi pământul de slava înţelepciunii Tale, a bunătăţii Tale, a atotputerniciei Tale! Tu nu eşti numai Demiurgul cel mai înţelept, Cel ce Te arăţi necontenit ca Demiurg înţelept; Tu ai dat şi făpturilor Tale însuşirea de a crea, şi ele creează, prin puterea pe care le-a dat-o slava Ta, lucruri minunate şi de folos! O, Doamne, în câtă frumuseţe Te-ai îm­brăcat! Ce mult ne-am înjosit pe noi înşine, natura noastră, prin păcate. Dar cât de mult ne preţuieşti, Doamne, şi pe ce înaltă treaptă ne vede ochiul Tău! Pentru noi, Dumnezeu nu L-a cruţat pe Fiul Său. L-a făcut să ia trupul nos­tru, firea noastră, pentru a ne mântui.

Ne-a pregătit, încă de la întocmirea lumii, împărăţie veşnică; de întoarcerea noastră se bucură îngerii cei buni după fire. Iar noi ce facem? Nici măcar nu vrem să ştim de toate acestea, ne înjosim din ce în ce mai rău, ne distrugem sufletul cu tot felul de vicii şi împătimindu-ne de toate cele ale lumii. Nespus de trist este să vezi aşa omul, făptură creată după chipul lui Dumnezeu, îndeosebi creştinul, cel ce s-a în­vrednicit de o asemenea înaltă chemare, pe care Dumnezeu îl cinsteşte atât de mult, dăruindu-i cu toate bunătăţile.

(Sfântul Ioan de Kronstadt – Viaţa mea în Hristos)

Publicitate