Îţi urăşti vrăjmaşul? Eşti un prost!

7523304-lgÎţi urăşti vrăjmaşul? Eşti un prost! De ce? Fiindcă atunci când te prigo­neşte vrăjmaşul, tu însuţi te prigoneşti în suflet. Fiindcă, spune-mi: nu este, oare, o prigoană asupra ta însuţi, o cumplită prigoană, să te chinuie ura pe care i-o porţi vrăjmaşului? Iubeşte-ţi vrăjmaşul şi vei fi înţelept. O, dacă ai şti ce triumf este şi ce fericire aduce iubirea şi facerea de bine faţă de vrăjmaşi!

In acest chip Fiul lui Dumnezeu, în acest chip Dumnezeu, Cel în Sfânta Treime, a triumfat şi triumfă prin iubirea Lui asupra neamului ome­nesc cel nerecunoscător şi învechit în răutăţi; în acest chip au triumfat sfinţii lui Dumnezeu asupra vrăjmaşilor lor, iubindu-i şi făcându-le bine.

(Sfântul Ioan de Kronstadt – Viaţa mea în Hristos)

Soarele raţiunii supreme

4900779-lgIn toate trupurile binecinstitorilor creştini, care sunt temple nezidite de mână omenească, se află o lumină raţională – sufletul, care vine de la Soarele raţiunii supreme – Dumnezeu, Cel ce se face „văzut” în lume, ca şi sufletul în trup. Îmi dau seama când îmi pătrunde în suflet Soarele cunoştin­ţei – Dumnezeu; atunci mă simt uşor, simt căldură şi lumină; simt şi când se îndepărtează de mine, lăsând în urmă întuneric şi suferinţă.

Aşa cum, în uni­versul material, atunci când soarele se acoperă sau se îndepărtează, vine întu­nericul, şi în universul spiritual întunericul vine o dată cu îndepărtarea de su­flet a Soarelui care luminează mintea şi când El este acoperit de o negură bles­temată. Aşa cum în universul material rămâne întotdeauna o urmă de lumină şi după apusul soarelui, fiind acela de o incomparabilă imensitate, tot aşa şi în suflet rămâne o urmă de lumină şi după îndepărtarea Soarelui duhovnicesc, fiindcă Acela este pretutindeni şi fiindcă stăpânul întunericului nu este din cale-afară de puternic şi, fără îngăduinţa lui Dumnezeu, nu ne poate întuneca sufletul cu totul. Trebuie totuşi să ne ferim, pentru ca, aşa cum a spus Mântu­itorul, să nu ne cuprindă cu desăvârşire întunericul (cf. Ioan 12, 35).

O, Doamne, în câtă frumuseţe Te-ai îm­brăcat!

Dacă oamenii, fiinţe slabe, repede trecătoare, muritoare, fac atâtea fapte mari şi minunate, graţie talentului şi însuşirilor cu care i-a înzestrat Dumnezeu; dacă uneori milioane de oameni se supun unui singur om, de ce nu s-ar cuveni oare să ne supunem cuvântului Celui ce îi aduce la viaţă pe toţi oamenii?

7229977-md

Ţineţi minte cuvintele sutaşului: „Eu – spunea el – sunt om pus sub stăpânire, având sub mine ostaşi şi zic acestuia: Du-te, şi se duce, şi altuia: Vino, şi vine, şi slugii mele: Fă aceasta, şi face” (Luca 7, 8). Mai departe: dacă multe animale sunt înzestrate cu priceperea de a face lucruri uimitoare, pe care nici omul nu le poate face – animale pe care le călcăm în picioare, care sunt atât de neînsemnate şi de firave, ce n-ar putea face Atot-făcătorul, Cel care ne-a înzestrat din belşug cu tot felul de priceperi, îndemâ­nări şi posibilităţi?

Dacă nişte plante neînsufleţite, care astăzi sunt şi mâine se aruncă în cuptor (cf. Matei 6, 30), se alcătuiesc după cuvântul Lui în for­me atât de frumoase şi de gingaşe, dacă vedem toată materia supunându-se cuvântului Lui, voinţei Sale de a se transforma la infinit (prin mijlocirea a numai cinci stihii), cine oare, văzând toate acestea, ar mai sta să ceară dovezi ale Atotputerniciei Sale? Minunate sunt lucrurile Tale, Doamne, la fiecare pas şi în fiecare clipă!

Umpli cerul şi pământul de slava înţelepciunii Tale, a bunătăţii Tale, a atotputerniciei Tale! Tu nu eşti numai Demiurgul cel mai înţelept, Cel ce Te arăţi necontenit ca Demiurg înţelept; Tu ai dat şi făpturilor Tale însuşirea de a crea, şi ele creează, prin puterea pe care le-a dat-o slava Ta, lucruri minunate şi de folos! O, Doamne, în câtă frumuseţe Te-ai îm­brăcat! Ce mult ne-am înjosit pe noi înşine, natura noastră, prin păcate. Dar cât de mult ne preţuieşti, Doamne, şi pe ce înaltă treaptă ne vede ochiul Tău! Pentru noi, Dumnezeu nu L-a cruţat pe Fiul Său. L-a făcut să ia trupul nos­tru, firea noastră, pentru a ne mântui.

Ne-a pregătit, încă de la întocmirea lumii, împărăţie veşnică; de întoarcerea noastră se bucură îngerii cei buni după fire. Iar noi ce facem? Nici măcar nu vrem să ştim de toate acestea, ne înjosim din ce în ce mai rău, ne distrugem sufletul cu tot felul de vicii şi împătimindu-ne de toate cele ale lumii. Nespus de trist este să vezi aşa omul, făptură creată după chipul lui Dumnezeu, îndeosebi creştinul, cel ce s-a în­vrednicit de o asemenea înaltă chemare, pe care Dumnezeu îl cinsteşte atât de mult, dăruindu-i cu toate bunătăţile.

(Sfântul Ioan de Kronstadt – Viaţa mea în Hristos)

2 forţe lucrează în inima mea

Asupra mea lucrează două forţe cu desăvârşire opuse: forţa binelui şi forţa răului, una care dă viaţă, alta care ucide. Fiind amândouă de ordin spiritual, ele sunt nevăzute. Atunci când mă rog în deplină libertate şi cu inimă deschisă, forţa binelui izgoneşte forţa răului, a cărei putere stă doar în răul care zace ascuns în mine. Ca să poţi ţine piept asalturilor necurmate ale duhului răului trebuie să ai mereu în inimă rugăciunea lui Iisus: „Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă!” împotriva celui nevăzut (diavolul) -Dumnezeu Cel nevăzut! împotriva celui puternic – Cel Atotputernic!

Rugăciunea silită naşte făţărnicie

Rugăciunea silită naşte făţărnicie, îl face pe om incapabil de orice reflecţie, apatic faţă de toate, chiar şi faţă de îndeplinirea obligaţiilor sale. Aceasta ar trebui să-i facă pe toţi cei ce se roagă aşa să-şi îndrepte mo­dul de a se ruga. Trebuie să ne rugăm cu drag, cu vigoare, din inimă. Nu din cauza supărărilor şi necazurilor şi nici din obligaţie, „Căci Dumnezeu iubeşte pe cel care dă cu voie bună” (2 Corinteni 9, 7).

(Sfântul Ioan de Kronstadt – Viaţa mea în Hristos)