Cel mai mare dar al lui Dumnezeu

Cel mai mare dar al lui Dumnezeu, de care avem cel mai mult nevoie şi pe care ne învrednicim a-l primi des de la Dumnezeu, prin rugă­ciunile noastre, este pacea inimii, după cum cuvântează Mântuitorul: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi” (Matei 11, 28). Iar atunci când dobândiţi pacea, bucuraţi-vă, socotiţi-vă bogaţi, îndestu­laţi cu de toate.

6166006-md

(Sfântul Ioan de Kronstadt – Viaţa mea în Hristos)

Diavolul ştie că doar credinţa ne scapă de uneltirile lui

5331101-lg (330 x 490)Simţim lucrând în inimă două forţe potrivnice, dintre care una se opu­ne cu înverşunare celeilalte şi care, atunci când pătrunde în inimă, silnic sau prin vicleşug, aduce primejdie de moarte. Cealaltă, pe care înţelep­ciunea o face să se simtă batjocorită de orice întinăciune, se îndepărtează în linişte când inima este atinsă de cea mai mică necurăţie. Una ucide, cealaltă aduce desfătare vieţii şi bucurie inimii.

Prezenţa acestor două forţe în mine mă poate lesne convinge că există, neîndoielnic, diavolul, întotdeauna uci­gător de oameni, şi Hristos, dintotdeauna Dătătorul de viaţă şi Mântuitorul nostru. Unul este întuneric şi moarte, Altul lumină şi viaţă. De aceea, iubitorule de Dumnezeu, dacă ţi se întâmplă vreodată să-ţi descoperi în minte şi în inimă întuneric absolut, mâhnire, urât, strâmtorare şi necredinţă, unite într-o putere care se împotriveşte cu tărie credinţei în Dumnezeu, să ştii că a intrat în tine o forţă diavolească, potrivnică lui Hristos.

Ea este întunecată şi ucigătoare, se strecoară în inimă prin vreun păcat al aceleia şi de cele mai multe ori ne împiedică să-L chemăm pe Hristos, să-i chemăm pe sfinţi, ascunzându-ni-i în bezna necredinţei. De ce face aşa? Pentru ca să ne tortureze sufletul, fiindcă diavolul ştie că credinţa ne scapă de uneltirile lui. Dar prin aceasta ne şi oferă dovada existentei celeilalte forţe puternice, care îi stă îm­potrivă, cea a lui Hristos Dumnezeu, de la care diavolul caută să ne abată prin ticăloşia necredinţei, forţă care, prin credinţa noastră, poate să biruie pu­terea celui rău şi să o ţină „la păstrare, sub întuneric, în lanţuri veşnice, spre judecata zilei celei mari” (Iuda 1, 6).

De aceea trebuie să ne străduim din răsputeri şi cu credinţă să-L chemăm pe Hristos – Mântuitorul. Se cuvine ca fie­care creştin să-şi facă obicei din a veni grabnic înaintea lui Dumnezeu, cu ru­găciuni de cerere, pentru toate (asemenea unui neputincios la Izvorul a toată puterea şi a tot binele). „Intru toate prin închinăciune şi prin rugă cu mulţu­mire, cererile voastre să fie arătate lui Dumnezeu” (Filipeni 4, 6). „Daţi mul­ţumire pentru toate” (1 Tesaloniceni 5, 18). Daţi slavă precum îngerii care strigă „Aliluia”.

(Sfântul Ioan de Kronstadt – Viaţa mea în Hristos)

Să nu uite nimeni că este al lui Dumnezeu!

1389236-mdSă nu uite nimeni că este al lui Dumnezeu cu sufletul şi cu trupul, că depinde de Acela în toate clipele vieţii şi în toate cerinţele sufletului şi trupului. De aceea să se îndrepte către Dumnezeu ori de câte ori sufletul şi trupul simt o anumită nevoie, când existenţa trupească sau sufletească îi este stânjenită în vreun fel, când îl doboară deznădejdea (bolile sufletului) sau patimile (bolile trupului), când îl ameninţă nestatornicia stihiilor (focul, apa, aerul, furtunile), când pune început vreunui lucru. Să-şi aducă aminte atunci de unicul Demiurg, Care a făcut totul din nefiinţă şi Care a dat făpturilor Sale puteri de tot felul, pentru a face multe şi felurite treburi.

(Sfântul Ioan de Kronstadt – Viaţa mea în Hristos)

Mobilitatea şi rapiditatea spiritului

1647129-mdPământul este stabil şi rigid, deşi se mişcă în jurul soarelui cu o mare viteză; apa este fluidă şi fluentă; aerul este mai „fluid”, mai subtil şi mai „fluent” şi se poate deplasa cu o mare rapiditate când se pun în mişcare curenţii atmosferici; lumina este şi mai sensibilă, se deplasează cu o şi mai mare viteză decât apa şi aerul, poate parcurge în spaţiu, într-o secundă, dis­tanţe inimaginabile.

Dacă lumina are o atât de mare mobilitate, putând par­curge spaţii imense într-o durată de timp absolut neglijabilă, cum ar trebui să fie spiritul creat, cât de uşor şi de rapid şi, în sfârşit, cum trebuie să fie spiri­tul cel necreat, Duhul Sfânt, Domnul însuşi? Poate fi oare comensurabil?

Dacă lumina se răspândeşte cu o iuţeală uluitoare, cât de repede trebuie să se răspândească în spiritele raţionale create Lumina cea necreată, Izvorul oricărei lumini şi a toată făptura. În sfârşit, cum cuprinde ea – Lumina cea atotfăcătoare – toate făpturile Sale, noianul de lumi? Slavă Ţie, Lumină nematerială, necreată, care luminează pe tot omul care vine în lume (Ioan 1,9)!

(Sfântul Ioan de Kronstadt – Viaţa mea în Hristos)

Dacă lumina se răspândeşte cu o iuţeală uluitoare, cât de repede trebuie să se răspândească în spiritele raţionale create Lumina cea necreată, Izvorul oricărei lumini şi a toată făptura. În sfârşit, cum cuprinde ea – Lumina cea atotfăcătoare – toate făpturile Sale, noianul de lumi? Slavă Ţie, Lumină nematerială, necreată, care luminează pe tot omul care vine în lume (Ioan 1,9)!

Nu poţi cuprinde cu mintea lumina lui Dumnezeu

41482Rugăciunea pornită din inimă îi este de trebuinţă omului fiindcă lu­mina minţii noastre nu răzbeşte departe şi nu poate cuprinde în sine prea mult din lumina supremei înţelepciuni; Domnul Dumnezeu este Lumina cea nemărginită şi în lume se vădeşte noianul înţelepciunii şi atotputerniciei Sale, în timp ce în noi nu se află, ca să spun aşa, decât un strop infim din put­erea şi înţelepciunea Sa, fiindcă doar atât ni s-a dat să avem în trupul nostru supus putreziciunii.

(Sfântul Ioan de Kronstadt – Viaţa mea în Hristos)

Dacă nu erai curat vrăjmaşul n-ar fi tăbărât pe tine

Nu dispera luptându-te cu vrăjmaşul cel fără de trup; slăveşte-L pe Domnul când te afli în mare strâmtorare şi suferinţă, Cel ce te-a în­vrednicit să înduri pentru El război cu şarpele cel perfid, defăimat fiind de el pentru Domnul în fiecare ceas. Fiindcă dacă nu ai fi dus o viaţă cinstită şi nu te-ai fi străduit să te uneşti cu Dumnezeu, vrăjmaşul n-ar fi tăbărât pe tine, nu te-ar fi chinuit.

(Sfântul Ioan de Kronstadt – Viaţa mea în Hristos)

Cum e o inimă curată?

2492458-mdCe înseamnă o inimă curată? O inimă blândă, smerită, nevicleană, simplă, încrezătoare, nemincinoasă, nesuspicioasă, bună, care nu ştie de răutate, de lăcomie, de invidie, de desfrânare.

Suflete al meu! Ţine minte că ai o demnitate cerească, nu da atenţie lucrurilor stricăcioase şi derizorii. Respectă şi demnitatea cerească a altora şi nu cuteza să-i defăimezi pentru cine ştie ce lucru stricăcios. Iubeşte din toată inima tot ceea ce este ceresc şi spiritual, dispreţuieşte ceea ce este pământesc şi material.

Ţine minte cuvintele Mântuitorului: „Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi”. O mare înţelepciune a credinţei noastre creştine se cuprinde în aceste cuvinte. Adu-ţi aminte cum însuşi Domnul a dat prin viaţa Sa exemplu de negrijă faţă de cele ale gurii, mulţu­mindu-se doar cu ceea ce I se aducea de bunăvoie: „Mâncarea Mea este să fac voia Celui ce M-a trimis pe Mine” (Ioan 4, 34).

Laudă pe Dumnezeu când te-ai vindecat

3269148-lgCând obţii vindecare de vreo boală, adu mulţumire Domnului cu această scurtă rugăciune doxologică:

„Slavă Ţie, Doamne, Iisuse Hristoase, Fiule Unule-Născut din Tatăl Cel fără de început, Cel ce Tu singur vindeci toată neputinţa şi toată boala în oameni şi Care m-ai miluit şi pe mi­ne păcătosul, izbăvindu-mă de boala mea, neîngăduindu-i să se înrăutăţească şi să mă dea morţii pentru păcatele mele.

Dăruieşte-mi, Stăpâne, de-acum înainte puterea de a face cu tărie voia Ta, pentru mântuirea blestematului meu suflet şi întru slava Ta, cu Cel fără de început al Tău Părinte şi cu Cel de o fiinţă cu Tine Sfântul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin”.

(Sfântul Ioan de Kronstadt – Viaţa mea în Hristos)

Îţi urăşti vrăjmaşul? Eşti un prost!

7523304-lgÎţi urăşti vrăjmaşul? Eşti un prost! De ce? Fiindcă atunci când te prigo­neşte vrăjmaşul, tu însuţi te prigoneşti în suflet. Fiindcă, spune-mi: nu este, oare, o prigoană asupra ta însuţi, o cumplită prigoană, să te chinuie ura pe care i-o porţi vrăjmaşului? Iubeşte-ţi vrăjmaşul şi vei fi înţelept. O, dacă ai şti ce triumf este şi ce fericire aduce iubirea şi facerea de bine faţă de vrăjmaşi!

In acest chip Fiul lui Dumnezeu, în acest chip Dumnezeu, Cel în Sfânta Treime, a triumfat şi triumfă prin iubirea Lui asupra neamului ome­nesc cel nerecunoscător şi învechit în răutăţi; în acest chip au triumfat sfinţii lui Dumnezeu asupra vrăjmaşilor lor, iubindu-i şi făcându-le bine.

(Sfântul Ioan de Kronstadt – Viaţa mea în Hristos)

Soarele raţiunii supreme

4900779-lgIn toate trupurile binecinstitorilor creştini, care sunt temple nezidite de mână omenească, se află o lumină raţională – sufletul, care vine de la Soarele raţiunii supreme – Dumnezeu, Cel ce se face „văzut” în lume, ca şi sufletul în trup. Îmi dau seama când îmi pătrunde în suflet Soarele cunoştin­ţei – Dumnezeu; atunci mă simt uşor, simt căldură şi lumină; simt şi când se îndepărtează de mine, lăsând în urmă întuneric şi suferinţă.

Aşa cum, în uni­versul material, atunci când soarele se acoperă sau se îndepărtează, vine întu­nericul, şi în universul spiritual întunericul vine o dată cu îndepărtarea de su­flet a Soarelui care luminează mintea şi când El este acoperit de o negură bles­temată. Aşa cum în universul material rămâne întotdeauna o urmă de lumină şi după apusul soarelui, fiind acela de o incomparabilă imensitate, tot aşa şi în suflet rămâne o urmă de lumină şi după îndepărtarea Soarelui duhovnicesc, fiindcă Acela este pretutindeni şi fiindcă stăpânul întunericului nu este din cale-afară de puternic şi, fără îngăduinţa lui Dumnezeu, nu ne poate întuneca sufletul cu totul. Trebuie totuşi să ne ferim, pentru ca, aşa cum a spus Mântu­itorul, să nu ne cuprindă cu desăvârşire întunericul (cf. Ioan 12, 35).