Păcătosul se simte stingherit oricât ar fi lumea de largă

5428137-mdCăderea în păcat este pentru suflet pagubă şi nebunie. Fiindcă omul păcătos se dispreţuieşte pe sine şi se îndepărtează de ceilalţi, fiindcă tensiunea pe care o are în inimă şi viermele care îi roade sufletul îl fac să suporte greu o societate care nu răspunde modului său de viaţă. Păcătosul se simte stingherit oricât ar fi lumea de largă, fiindcă lumea este opera lui Dum­nezeu cel Atotsfânt şi Drept, iar păcătosul care nu ţine poruncile lui Dumne­zeu, poruncile iubirii şi păcii, apare printre făpturile lui Dumnezeu ca o fiinţă monstruoasă, care nu şi-ar avea locul în lume. Iată de ce nu se simte în largul său; i se pare că e mereu urmărit: de Dumnezeu, de propria-i conştiinţă, de întreaga Creaţie.

(Sfântul Ioan de Kronstadt – Viaţa mea în Hristos)

Dumnezeu te vede mereu

2272576-lg

Uitându-te la cer, zăreşte cu mintea în înaltul lui pe Iisus Domnul, unde i-a apărut întâiului mucenic Ştefan şi lui Saul, şi roagă-te Lui de mântuire. Nu trebuie să credem însă că prin arătarea Domnului atunci s-ar fi deschis cerul ca să-i poată vedea pe cei doi prin acea deschidere. Să fim convinşi că Domnul ne vede mereu pe toţi din cer; ne vede faptele, cuvin­tele, gândurile, intenţiile, după cum tu însuţi te vei fi convins după multe experienţe, atunci când ţi-ai îndreptat ochii spre Domnul şi ai primit de la Dânsul mare şi minunat ajutor. înseamnă că doar în anumite împrejurări, precum cele despre care am vorbit, se arată pe Sine din ceruri.

(Sfântul Ioan de Kronstadt – Viaţa mea în Hristos)

 

Nu scoate la masa tot ce ai în cuptor

3198982-mdPorţi întotdeauna în suflet destul rău, dar fereşte-te, cum spune pro­verbul „să scoţi la masă tot ce ai în cuptor”. Unuia Dumnezeu, Cel ce cunoaşte toate cele tainice şi ascunse, să-i fie cunoscute şi întinăciunile tale, oamenilor nu le da în vileag, nu-i umple de miasmele răului care moc­neşte în tine, ţine-ţi închis „cuptorul”. Fumul răului ţine-l în tine, lasă-l să moară acolo. Recunoaşte-ţi necazul numai în faţa lui Dumnezeu; că sufletul ţi-e plin de răutate, iar viaţa aproape un iad. Oamenilor arată-le o faţă lumi­noasă, blândă. Crezi că lor le pasă de nebunia ta? Sau mergi şi spune-ţi boala duhovnicului, sau unui prieten, ei îţi vor înţelege situaţia, te vor sfătui, te vor susţine.

(Sfântul Ioan de Kronstadt – Viaţa mea în Hristos)

Uneori inima se curăţă, se limpezeşte, vede pe Dumnezeu

Viaţa viitoare înseamnă desăvârşita curăţie a inimii, obţinută, puţin câte puţin, încă de aici, de pe pământ, deşi de cele mai multe ori inima se strânge şi se închide în sine, se întunecă de păcat şi de suflarea dia­volească; uneori însă, prin lucrarea harului dumnezeiesc, se limpezeşte, se curăţă, vede pe Dumnezeu, se uneşte cu Acela, în mod real, în rugăciune şi în Taina Sfintei împărtăşanii.

(Sfântul Ioan de Kronstadt – Viaţa mea în Hristos)

Inima „vede” prima şi apoi mintea înţelege

33343Ce trebuie să ne preocupe în primul rând în educarea tinerilor? Să-i facem să li se „lumineze ochii inimii” (Efeseni 1, 18). N-aţi obser­vat că inima este cea dintâi care reacţionează în trupul omului şi care ne face să acumulăm cele mai multe cunoştinţe, în măsura în care anumite adevăruri (idei) sunt descoperite mai întâi de ochii inimii şi după aceea de o cunoaştere raţională?

Fiindcă în dobândirea cunoştinţelor se întâmplă aşa: inima vede dintr-o ochire, instantaneu, integral; apoi acest act unic de cuprindere cu „ochii inimii” este transmis minţii, unde va fi descompus, segmentat. Cauză şi efect. Ceea ce inima a „văzut”, mintea analizează. Ideea aparţine inimii, nu minţii, omului lăuntric, nu celui din afară. De aceea este atât de important să lucreze ochii inimii în dobândirea de cunoştinţe, dar mai ales în cunoaşte­rea adevărurilor de credinţă şi a regulilor morale.

(Sfântul Ioan de Kronstadt – Viaţa mea în Hristos)

Fumul şi duhoarea vrăjmaşului

Când diavolul îţi va ridica oprelişti în calea ce duce către Dumnezeu – îndoială şi necredinţă în inimă, ură chiar şi faţă de persoane care merită, necondiţionat, respect şi dragoste, precum şi alte patimi, nu te lăsa tulburat de ele. Dar ţine seama că ele sunt fumul şi duhoarea vrăjmaşului şi că nu se pot risipi decât cu semnul Domnului nostru Iisus Hristos.

(Sfântul Ioan de Kronstadt – Viaţa mea în Hristos)

Încă n-ai cerut aşa cum s-ar fi cuvenit să ceri

9649Pentru ca să nu fii mereu robul patimilor şi al diavolului, trebuie să ai un ţel pe care să-l urmăreşti necontenit, străduindu-te să-l atingi, bi­ruind în numele Domnului tot ce ţi-ar putea sta în cale. Care ar putea fi acest ţel? împărăţia cerurilor, dumnezeiescul locaş al slavei cereşti, pregătit cre­dincioşilor de la întemeierea lumii. Dar, fiindcă orice ţintă poate fi atinsă numai prin anumite mijloace, trebuie să ţi le asiguri pe acestea. Care ar putea fi ele? Credinţa, nădejdea şi dragostea. Dar mai cu seamă dragostea. Crede, nădăjduieşte, iubeşte – mai cu seamă iubeşte – fără să ţii seama de nici un fel de obstacole; iubeşte pe Dumnezeu mai presus de toate şi pe oricare dintre semenii tăi ca pe tine însuţi. Dacă nu te simţi atât de puternic ca să poţi ţine în inimă aceste nepreţuite comori ale spiritului, îngenunchează mai des îna­intea Dumnezeului iubirii, cere, caută, bate la uşă şi vei primi, vei afla, ţi se va deschide (Matei 7, 7-8), căci Cel ce a făgăduit aceasta adevăr a grăit. Fie că mergi, fie că eşti aşezat sau culcat, sau stai de vorbă, sau lucrezi, roagă-te în toată vremea şi din toată inima, ca să ai parte de credinţă şi iubire. încă n-ai cerut aşa cum s-ar fi cuvenit să ceri, cu înflăcărare şi statornicie; ţi-a lip­sit hotărârea nestrămutată de a le obţine. De acum încolo spune: aşa voi face!

(Sfântul Ioan de Kronstadt – Viaţa mea în Hristos)

Ceea ce este pământul pentru plante este Dumnezeu pentru suflet

2616218-lg

Pomul cu rădăcini bine înfipte în pământ creşte şi aduce roadă. Sufle­tul omului, care s-a legat prin credinţă şi dragoste de Domnul, slobo­zind rădăcini duhovniceşti, creşte, sporeşte şi rodeşte virtuţile plăcute lui Dumnezeu, cele care dau viaţă sufletului şi îl fac să trăiască acum şi în vea­cul de apoi. Pomul smuls din pământ cu tot cu rădăcini nu mai are viaţă, aceasta venindu-i prin rădăcini din pământ. Aşijderea şi sufletul omului care a pierdut credinţa şi iubirea de Dumnezeu şi care nu vieţuieşte în Dumnezeu, Cel care îi dă viaţă: el moare duhovniceşte. Ceea ce este pământul pentru plante este Dumnezeu pentru suflet.

(Sfântul Ioan de Kronstadt – Viaţa mea în Hristos)

Pământul pare o masă pregătită pentru cel mai bo­gat şi mai variat ospăţ

8025515-md

Privesc lumea, aşa cum a zidit-o Dumnezeu, descoperind pretutindeni neasemuita dărnicie a Creatorului, vădită şi în felul cum a înzestrat natura. Pământul, cât este de întins, pare o masă pregătită pentru cel mai bo­gat, mai îmbelşugat şi mai variat ospăţ, aşa cum numai cel mai iubitor şi mai generos amfitrion putea să o pregătească. Adâncurile apelor oferă de aseme­nea omului hrană din belşug. Şi ce să mai vorbim despre animalele patru­pede, despre păsări. Ele îi pun omului la îndemână, cu aceeaşi generozitate, hrană şi îmbrăcăminte. Nenumărate sunt darurile Domnului. Priviţi numai câte nu ne oferă pământul vara şi toamna? Cuvine-se ca tot creştinul şi mai ales preotul să imite dărnicia lui Dumnezeu! Fie ca masa ta să fie întinsă ase­menea mesei Domnului! Zgârcitul este vrăjmaşul Domnului.

(Sfântul Ioan de Kronstadt – Viaţa mea în Hristos)

Te întrebi de ce viaţa oamenilor este atât de tristă ?

8273996-lgCe văd când privesc lumea creată de Dumnezeu? Văd cât este de vastă, văd pretutindeni, în regnul animal, viaţa pulsând vioi printre patrupede, printre reptile, insecte şi păsări şi printre peşti. Te întrebi de ce viaţa oamenilor este atât de tristă, strâmtorată, plină de amărăciuni, mai cu seamă a celor înclinaţi spre evlavie. Domnul a răspândit peste tot, din belşug, viaţă, mulţumire, bucurie şi toate făpturile, în afară de om, Îl preaslăvesc pe Creator vesele, bucurându-se de viaţă. Oare de ce viaţa omului se desfăşoară cu totul altfel decât a celorlalte făpturi? Nu este oare şi el zidirea Aceluiaşi Demiurg?

Explicaţia e simplă. Viaţa noastră este otrăvită fie de noi înşine, prin păcat, fie de vrăjmaşul cel fără de trup, acesta „ocupându-se” mai cu seamă de cei ce vor să ducă o viaţă mai râvnitoare. Viaţa omului, a creştinu­lui adevărat, aparţine viitorului, veacului ce va să vină. Acolo îl aşteaptă toa­te bucuriile, deplina fericire. Aici pe pământ nu este decât un surghiunit, care îşi ispăşeşte pedeapsa. Uneori natura toată i se ridică împotrivă, din cauza păcatelor, ca să nu mai vorbin de duşmanul său învederat, diavolul, care „um­blă răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită” (1 Petru 5, 8). Aşa că nu mă tulbur când văd peste tot în lume bucurie şi mulţumire, chiar dacă de multe ori n-am de ce să mă bucur şi privesc cu mâhnire la creaturile lui Dumnezeu care se bucură în tot largul. Mi s-a pus la spate, pentru păcatele mele, un gâde care nu mă părăseşte o clipă şi nu încetează să mă lovească. Dar îmi va veni şi mie cândva vremea să mă bucur; nu aici însă, ci în lumea de dincolo.

(Sfântul Ioan de Kronstadt – Viaţa mea în Hristos)