Înainte să te rogi Maicii Domnului crede că-ţi va ajuta!

img_6516Atunci când vii să te rogi împărătesei, Maicii lui Dumnezeu, crede cu tărie, înainte de rugăciune, că nu te vei întoarce de la ea fără a primi milostivire. Aşa este şi aşa se cuvine să gândeşti şi să crezi despre Dânsa. Fiindcă este Maica Atotmilostivă a Atotmilostivului Dumnezeu-Cuvantul şi despre milele sale nemăsurate şi fără de număr mărturisesc toate veacurile şi toate Bisericile creştine.

Ea este, cu adevărat, „noian de milostivire şi de bine­faceri”, aşa cum aflăm spus în Canonul Odighitriei (Canon, cântarea 5, vers 1). De aceea, a nu veni cu încredere când te rogi către Dânsa ar fi o sminteală şi o necuviinţă, neîncrederea i-ar defăima bunătatea, aşa cum este defăimată bunătatea lui Dumnezeu când nu nădăjduieşti că vei obţine ceea ce ceri atunci când I te rogi. Oare cum alergi să ceri mila unei persoane sus-puse şi bogate, milă pe care toţi i-o cunosc şi pe care şi-a arătat-o în nenumărate rânduri? De obicei, fiind ferm convinsă şi cu speranţă vie că vei obţine de la ea ceea ce vrei. Aşa se cuvine să fii şi când te rogi: să nu te îndoieşti şi să nu şovăi.

(Sfântul Ioan de Kronstadt – Viaţa mea în Hristos)

Bucură-te că Dumnezeu e răbdător cu tine!

aaa-320-x-192Dacă Domnul n-ar fi iubitor de oameni şi îndelung-răbdător, ar fi putut oare să îndure nechibzuitele defăimări pe care I le aducem? S-ar mai fi întrupat oara, ar mai fi pătimit, ar mai fi murit pentru noi, ne-ar mai fi dat Preacuratul Său Trup şi Preacuratul Său Sânge, către care îngerii privesc cu frică şi cu cutremur? Ne-ar mai fi izbăvit, oare, de păcate şi de moartea sufletului, aşa cum de nenumărate ori o face?

Poate că ar fi apus atunci: chinuiţi-vă dacă sunteţi atât de răi, nu vă voi mai izbăvi, după ce în atâtea rânduri v-am dat izbăvire. Aşa însă, El îndură toată mulţimea nenu­mărată a defăimărilor noastre, aşteptând să ne întoarcem la El. Dă slavă iu­birii Sale şi îndelungii Sale răbdări! închipuie-ţi ce-ar fi dacă nu L-am avea pe Domnul, dacă ne-am lipsi de a Sa mântuire! Sufletul ni se cuprinde de fri­că şi cutremur. Dar pe păcătoşii care nu se căiesc îi ajunge, în cele din urmă, cu adevărat mânia lui Dumnezeu, „în ziua mâniei şi a arătării dreptei judecăţi a lui Dumnezeu” (Romani 2, 5).

(Sfântul Ioan de Kronstadt – Viaţa mea în Hristos)

Dumnezeu e soarele iar razele lui sunt sfinţii

Îmi spui că nu poţi pricepe cum se întâmplă că ne ascultă sfinţii din ceruri când ne rugăm lor. Dar cum se face că razele Soarelui se revarsi peste noi pretutindeni şi că luminează peste tot pământul? în universul spiritual sfinţii sunt ceea ce sunt razele soarelui în universul material. Dumnezeu este Soarele veşnic, dătător de viaţă, sfinţii sunt razele acestui Soare al raţiunii

.6610585-md

După cum ochii Domnului privesc fără încetare pe pământ şi asupra fiilor pământului, tot astfel şi ochii sfinţilor; ei nu pot să nu se îndrepte într-acolo unde se îndreaptă vederea pronietoare a Domnului făpturilor şi unde sunt şi comorile lor (trupurile lor, faptele lor, locurile lor sfinte şi cinstitorii lor). „Căci unde este comoara ta, acolo va fi ai inima ta” (Matei 6, 21).

Ştii că inima poate vedea repede, departe şi limpede (îndeosebi cele ale lumii spirituale). Poţi observa aceasta mai cu seamă în cele duhovniceşti, unde multe lucruri nu pot fi percepute decât prin credinţă (prin „văzul” inimii). Inima este ochiul fiinţei noastre. Cu cât este mai curată, cu atât vede mai departe, mai repede şi mai clar. La sfinţii lui Dumnezeu ochiul duhovnicesc a atins încă din timpul vieţii suprema treaptă de curăţie accesibilă omului, iar după moarte, când s-au unit cu Dumnezeu, capacitatea lor de a vedea s-a limpezit şi mai mult, a devenit mai cuprinzătoare, prin har dumnezeiesc.

De aceea sfinţii văd foarte desluşit, cuprinzător şi departe. Văd trebuinţele noastre duhovniceşti. îi văd şi îi aud pe toţi cei ce îi cheamă, din toată inima, adică pe cei ai căror ochi lăuntrici sunt îndreptaţi către ei şi pe care nici îndoiala, nici necredinţa nu-i deznădăjduieşte şi nu-i întunecă atunci când îi cheamă pe sfinţi, când privirile rugătorilor întâl­nesc – ca să spunem aşa – privirile celor la care se roagă. Este o vedere misti­că! Cine a dobândit o asemenea experienţă mă poate înţelege. Aşa se explică de ce comunicarea cu sfinţii se face atât de lesne. Trebuie numai să cureţi ochiul inimii, să-l întorci neclintit spre sfântul pe care îl cunoşti, să ceri ceea ce vrei să-i ceri şi ţi se va da.

Ce este însă Domnul în raport cu vederea? Totul în El este vedere, sfinţenie, cunoştinţă. De El este plin cerul şi pământul, tot locul, El vede tot şi pretutindeni. „Ochii Domnului sunt pretutindeni, veghind asupra celor buni şi a celor răi” (Pildele lui Solomon 15, 3).

(Sfântul Ioan de Kronstadt – Viaţa mea în Hristos)

Prin credinţă, trebuie să ajungem să vedem cu inima!

Credinţa din toată inima în lumea spirituală, mai cu seamă în Soarele spiritual, Cel ce înţelepţeşte şi însufleţeşte totul, bucură, dă viaţă sufletului celui cu o conştiinţă neprihănită. Prin credinţă, trebuie să ajungem să vedem cu inima. Aceasta înseamnă că sufletul trebuie să atingă o treaptă de sensibilitate mai presus de cea trupească, de cea a fiinţei noastre întune­cate şi să pătrundă cu vederea inimii, cea mai curată cu putinţă, în lumea spirituală. Acolo se va simţi bine, va avea parte de viaţă adevărată, de linişte şi de bucurie. O ştiu din experienţă.

(Sfântul Ioan de Kronstadt – Viaţa mea în Hristos)