Cum pot fi în Dumnezeu trei Persoane?

Domnul Dumnezeu, Cel ce e însuşi Viaţă şi viaţă prisositoare, din vecie – cum spune Sfântul Grigorie Teologul – a lucrat şi lucrează prin trei Persoane şi s-a statornicit în acestea trei, adică: Dumnezeu este Tatăl, Cuvântul şi Duhul. Mă întrebi cum pot fi în Dumnezeu trei Persoane? îţi răspund, nu înţeleg, dar ştiu că aşa trebuie să fie şi că nu se poate altfel. Mă mai întrebi: de ce se numeşte a treia Persoană a lui Dumnezeu Duhul şi de ce trebuie să fie o Persoană aparte, atâta timp cât şi fără Aceasta Dumnezeu este Duh? îţi răspund.

Duhul lui Dumnezeu este numit duh în raport cu făptura. Domnul a suflat Duhul Său ipostatic şi a făcut să apară prin voinţa Sa – a Duhului de-viaţă-făcător, un număr infinit de duhuri: „cu duhul gurii Lui, toată puterea lor” (Psalmul 32,6). A suflat şi asupra neamului omenesc „şi s-a făcut omul fiinţă vie” (Facerea 2, 7) şi din această suflare se nasc până astăzi oamenii şi se vor naşte până la sfârşitul veacului, după poruncă: „creşteţi şi vă înmulţiţi” (Facerea 1, 28). Dacă Domnul a creat prin Duhul Său atâtea fiinţe care reprezintă fiecare o identitate, o persoană, ar putea oare să nu fie El în­suşi o Persoană sau o Fiinţă care, ca şi persoană, să-l fi putut crea pe Duhul lui Dumnezeu însuşi? Duhul suflă unde voieşte (Ioan 3, 8). Ţineţi seama deci:

Duhul se numeşte Duh ca ipostas al Dumnezeirii. Dacă există o infinitate de duhuri create ca tot atâtea persoane, ar putea oare Dumnezeu însuşi să rămână fără Duh, fără a fi Persoană de-sine-stătătoare, ipostatică? Dar Fiul, înţelepci­unea Tatălui cea vie, lucrătoare, nu trebuie să se afle în Dumnezeu ca Persoa­nă? Ia aminte la tine. Eşti o fiinţă creată; ai fost înzestrat cu o inteligenţă pe care ţi-o admiră mulţi, faci adesea lucruri pe drept cuvânt minunate şi primeşti laude ca autor al acelor lucruri. Şi totuşi, nu eşti decât o făptură neînsemnată şi neputincioasă.

Stai deci şi judecă: ar putea oare să nu existe în Dumnezeu înţelepciunea, inteligenţa unei persoane, ar putea oare Dumnezeu să nu fie creator, să nu aibă înţelepciunea Sa lucrătoare şi care există prin sine? Pri­veşte la toate câte există în lume, cât de înţelept sunt alcătuite. Cum se vădeşte în toate o inteligenţă fără de asemănare; cât de înţelept sunt gândite toate cu o nemaipomenită exactitate şi cu o acurateţe fără de cusur.

Oare nu se vede în toate acestea înţelepciunea unui Dumnezeu Personal? Cum ar fi putut crea Dumnezeu multitudinea de persoane, fiinţe vii, raţionale, fără să fie El însuşi Persoană, izvorând din Sine o înţelepciune „personală”. Putea fi oare altfel? Dacă da, s-ar fi potrivit oare cu perfecţiunea absolută a Creatorului? Deci, în Dumnezeu nu poate să nu existe o inteligenţă ipostatică, personală, sau un Cuvânt ipostatic al Tatălui, precum şi Duhul de-viaţă-făcător, Care purcede de la Tatăl şi sălăşluieşte în Fiul. Răsuflarea ta („duhul”) este materială, im­personală; „răsuflarea” (duhul) lui Dumnezeu – Cel ce este Viaţa însăşi – este Duhul personal, El nu se risipeşte, rămâne întreg şi dă viaţă.

(Sfântul Ioan de Kronstadt – Viaţa mea în Hristos)

Publicitate

De nu cunoşti duhul cel ucigător, nu vei cunoaşte nici Duhul cel dătător de viaţă

Dacă nu vei cunoaşte din proprie experienţă cum lucrează asupra ta relele uneltiri ale duhurilor răului, nu vei cunoaşte şi nu vei preţui după cuviinţă binefacerile care îţi vin de la Duhul cel bun. De nu cunoşti duhul cel ucigător, nu vei cunoaşte nici Duhul cel dătător de viaţă. Numai în măsura în care ne dăm seama de contrastul dintre bine şi rău, dintre viaţă şi moarte, putem cunoaşte desluşit binele şi răul; dacă n-ai fost supus necazurilor, primejdiei de moarte trupească şi sufletească, inima ta nu-L va cunoaşte pe Mântuitorul, dătătorul-de-viaţă, Cel ce ne poate izbăvi de neca­zuri şi de moartea sufletului. O, Iisuse! Tu eşti mângâierea, viaţa, pacea şi sporirea întru bucurie a inimilor noastre! Slavă lui Dumnezeu Cel Preaînţelept şi Atotbun, Cel ce îngăduie duhului răului şi morţii să ne ispitească şi să ne chinuie! Altminteri cum am mai putea preţui mângâierile harului, ale Duhului mângâietor şi dătător de viaţă?

(Sfântul Ioan de Kronstadt – Viaţa mea în Hristos)

Îşi mai ia Dumnezeu harul de la noi câteodată

Apar uneori şi în viaţa creştinilor râvnitori clipe când se îndepărtează de Dumnezeu, momente de beznă diavolească şi atunci omul strigă către Dumnezeu din adâncul inimii: de ce m-ai îndepărtat, Doamne – Lumi­nă netrecătoare -, de la faţa Ta? Fiindcă năpustitu-s-a asupra mea străina beznă a celui blestemat şi rău, Satana; sufletul mi se înăbuşă în întunericul chinuitor cel care mă face să simt caznele împărăţiei întunericului – iadul. întoarce-mă, Mântuitorule, la lumina poruncilor Tale, îndreaptă calea sufletu­lui meu, mă rog Ţie din inimă.

(Sfântul Ioan de Kronstadt – Viaţa mea în Hristos)