– Păcătuim mai uşor acasă, în mediu unde ne simţim nestânjeniţi

Poartă-ţi de grijă, fii atent la patimile tale, îndeosebi atunci când eşti la tine acasă, unde ele ies nestânjenite la vedere, precum cârtiţele când se simt neameninţate. Când nu suntem în mediul nostru de acasă, pati­mile caută de obicei să se ascundă sub o mască mai respectabilă, iar acolo nu mai avem posibilitatea să punem pe fugă aceste cârtiţe negre care sapă la temelia integrităţii noastre sufleteşti.

(Sfântul Ioan de Kronstadt – Viaţa mea în Hristos)

– Pă­catul poate ucide sufletul şi temporar, dar şi veşnic

pic_0052Să nu creadă cineva că păcatul e ceva lipsit de importanţă. Nu, păca­tul este un rău teribil, el ucide sufletul şi acum, şi în veacul ce va să vină. In veacul viitor păcătosul va fi legat de mâini şi de picioare (din punct de vedere al sufletului) şi va fi aruncat în întunericul cel mai dinafară, după cum cuvântează Mântuitorul: „Legaţi-l de picioare şi de mâini şi aruncaţi-l în întunericul cel mai dinafară” (Matei 22, 13).

Aceasta înseamnă că el şi-a pierdut cu desăvârşire posibilitatea de a-şi folosi liber capacităţile spirituale, care au fost create anume pentru o activitate liberă, suferind prin aceasta un ucigător blocaj al oricărei activităţi îndreptate spre săvârşirea binelui. Păcă­tosul îşi recunoaşte o anumită putere a sufletului, dar în acelaşi timp simte că ea îi este legată în lanţuri ce nu pot fi rupte. „Cel fără de lege este prins în lanţurile fărădelegilor lui şi de funiile păcatelor lui este înfăşurat” (Pilde 5, 22).

Adăugaţi la acestea îngrozitoarele chinuri care vin de la păcatele însele, de la conştiinţa nechibzuinţei de care s-a făcut vinovat în timpul vieţii, de la convingerea de a-L fi mâniat pe Creator. Şi în veacul nostru păcatul înlănţuie şi ucide sufletul. Oare cine dintre oamenii cu frică de Dumnezeu nu ştie ce durere şi ce apăsare cuprinde sufletul, ce foc chinuitor pârjoleşte rărunchii celui ce cade în păcat? înlănţuind şi ucigând sufletul vremelnic, păcatul poate să-i ucidă pentru totdeauna dacă nu ne căim din toată inima pentru pă­catele şi fărădelegile noastre.

Iată, deci, demonstraţia pe viu a faptului că pă­catul poate ucide sufletul şi vremelnic, dar şi veşnic. Dacă cineva dintre oa­menii cu frică de Dumnezeu s-ar întâmpla să meargă la culcare fără să se că­iască de vreun păcat sau de unele păcate săvârşite în timpul zilei şi care i-au chinuit sufletul, omul acela se va chinui toată noaptea, până când nu se va căi din toată inima că a păcătuit (ştiu din experienţă).

Chinul păcatului îl va face să nu se bucure de dulceaţa somnului, fiindcă îşi va simţi sufletul apăsat, legat cu funiile păcatului. Să presupunem şi că cineva s-a dus să se culce du­pă ce va fi săvârşit un păcat oarecare, torturat de conştiinţa acelui păcat şi că îl va lovi în timpul nopţii moartea. E limpede că sufletul aceluia se va muta în celălalt veac în chinuri şi, fiindcă după moarte nu există pocăinţă, el se va chinui acolo pe măsura păcatelor săvârşite. Despre aceasta aduce mărturie şi Sfânta Scriptură (Matei 25, 46; Romani 2, 6, 9; 2 Corinteni 5, 10 ş.a.).

(Sfântul Ioan de Kronstadt – Viaţa mea în Hristos)

– Dumnezeu mă milueşte şi-mi dă linişte

Sunt om, în mine lucrează necontenit mila, dreptatea şi adevărul lui Dumnezeu. Dumnezeu mă miluieşte şi îmi dă linişte. O dată mă pedepseşte şi mă ceartă cu necazuri, pentru acele porniri ale sufletului că îi sunt potrivnice. E plin pământul de oameni asemeni mie. Deci şi în Domnul îşi arată mila Sa, adevărul şi dreptatea Sa, ca şi în mine. Dumnezeu lucrează toate în toţi (1 Corinteni 12, 6)

.(Sfântul Ioan de Kronstadt – Viaţa mea în Hristos)

– Ajutorul real al sfinţilor

fronticonSfinţii lui Dumnezeu stau aproape de inimile credincioşilor şi, asemeni celor mai buni şi mai apropiaţi prieteni, sunt gata să sară grabnic în ajutorul celor credincioşi şi cucernici, care îi cheamă cu credinţă şi dragoste.

La ajutătorii pământeşti trebuie, de cele mai multe ori, să apelez insistent şi să le aştepţi uneori răspunsul vreme îndelungată, în timp ce cu ajutătorii cereşti nu trebuie să umbli şi nici să le aştepţi multă vreme răspunsul.

Credinţa rugătorului poate să şi-i aducă într-o clipă în inimă, ei ne pot fi neîntârziat, după credinţă, ajutorul cerut, cel duhovnicesc, se înţelege, spun din experienţă.

Am în vedere cazurile frecvente când s-a obţinut şi izbăvire de nevoi şi supărări sufleteşti, chemându-se ca mijlocitori şi apărare sfinţii, şi mai cu seamă mijlocirea Stăpânei noastre Născătoarea de Dumnezeu. S-ar putea ca unii să-mi spună că în asemenea cazuri a lucrat pur şi simplu credinţa, sau convingerea nestrămutată, decisă, a omului că va fi izbăvit de necazuri, deci nu mijlocirea sfiinţilor înaintea lui Dumnezeu. Nu este aşa.

Din ce-ar putea rezulta ceea ce susţin? Din faptul că, dacă nu voi chema o rugăciune pornită din inimă sfinţii pe care îi ştiu (fără a le acorda numele acestora atenţie), dacă nu-i voi vedea cu ochii inimii, nu mă voi alege cu niciun ajutor, oricâtă încredere aş avea că pot să mă mântuiesc şi fără ajutor lor. Eu simt limpede că am primit ajutor prin mijlocirea sfinţilor pe care i-a invocat, în virtutea credinţei mele vii, a încrederii pe care o am faţă de ei. Aceasta se întâmplă întocmai ca în ordinea obişnuită a lucrurilor pământeşti.

Mai întâi îmi văd ajutătorii prin credinţă pornită din inimă, apoi, după ce i-am văzut, îi rog toată din inimă şi fără a-i vedea cu ochii trupului, ci fiind convins în sine de prezenţa lor. Apoi, obţinând ajutor nevăzut, fără a-mi da seama cum, dar simţindu-l cu sufletul, primesc o dată cu aceasta şi convingere neclintită că acest ajutor vine de la ei, nu de la altcineva, aşa cum bolnavul vindecat de un anumit doctor este convins că acel doctor l-a făcut sănătos că nu s-a însănătoşit de la sine, ci ajutat de acel doctor. Totul se produce atât de simplu, trebuie doar să ai ochi să vezi.

(Sfântul Ioan de Kronstadt – Viaţa mea în Hristos)