– Deosebirea dintre jugul lui Dumnezeu şi jugul diavolului

Atât după o împărtăşire nevrednică, cât şi după o rugăciune nevred­nică şi rece, sufletul boleşte. înseamnă că Domnul nu ne-a intrat în inimi, că L-am jignit cu necredinţa şi răceala inimii noastre şi că îngăduie duhurilor rele să ni se cuibărească în inimă, ca să ne facă să simţim deose­birea dintre jugul Său şi cel al vrăjmaşului.

(Sfântul Ioan de Kronstadt – Viaţa mea în Hristos)

– Să stăm numai ochi şi urechi în timpul ecteniilor la liturghie

Cea mai frecventă cerere care se face în biserică prin glasurile preo­ţilor, citeţilor, cântăreţilor este să fie miluiţi. Ce înseamnă aceasta? înseamnă că toţi cei ce ne aflăm în biserică merităm pedeapsa dumnezeiască şi că primul lucru de care trebuie să ne aducem aminte când venim la biseri­că este că suntem păcătoşi şi că ne-am înfăţişat înaintea Domnului cerului şi pământului, Făcătorul şi Binefăcătorul nostru, Cel pe Care îl mâniem în fie­care zi şi în fiecare ceas cu fărădelegile noastre, ca să-i cerem milă, fiecare pentru sine şi – în duhul iubirii creştine – şi pentru alţii.

Rugăciunile pentru miluire pot fi mari sau mici, precum şi de cerere stăruitoare. întrucât în biseri­că nu se rosteşte nici un cuvânt de prisos, în timpul ecteniei cererii stăruitoare se cuvine să ne rugăm cu şi mai multă tărie lui Dumnezeu, din adâncul sufle­tului, cu zdrobire de inimă, după cum se spune şi la începutul acestei ectenii: „Să zicem toţi din tot sufletul şi din tot cugetul nostru, să zicem”. în acest timp trebuie să lăsăm deoparte răceala şi neatenţia inimii şi, arzând de duhul smere­niei, stând numai ochi şi urechi, să înălţăm către Creator cea mai fierbinte rugăciune ca să ne miluiască pe noi, păcătoşii. Dar ce observăm în timpul ecte­niei cererii stăruitoare şi al celei mari, în timp ce liturghisesc sfinţiţii slujitori şi cântă cântăreţii: ca de obicei, rugătorii sunt neatenţi şi indiferenţi.

(Sfântul Ioan de Kronstadt – Viaţa mea în Hristos)

– Orice s-ar spune, omul devine uneori din cale-afară de supărăcios şi de rău

treeOrice s-ar spune, omul devine uneori din cale-afară de supărăcios şi de rău nu fiindcă e în firea lui să fie aşa, ci fiindcă diavolul s-a stră­duit din răsputeri să-1 facă aşa. Observaţi-vă pe voi înşivă, observaţi-i şi pe alţii atunci când devin irascibili şi răi, când voi înşivă şi ei aţi fi fost în stare să faceţi una cu pământul pe cineva care vă duşmăneşte în mod real sau nu­mai vi s-a părut că o face.

Comparaţi această stare cu liniştea care vă cuprin­de şi îi cuprinde şi pe alţii (uneori foarte repede, prin lucrarea îngerului pă­zitor), blândeţea, bunătatea de caracter care reapar la propria voastră persoa­nă sau la alţii, trecerea de la o anumită stare la contrariul ei. Vă veţi spune în sine: acesta pare un alt om, nu seamănă cu cel care cu puţin timp în urmă era plină de mânie şi răutate. Acest om este cel „din care ieşiseră demonii… şezând jos, la picioarele lui Iisus” (Luca 8, 35) (adică blând şi smerit), cuminţit şi întreg la minte. Oare să nu se mai afle în el nici urmă din vechea răutate şi din nebunia de mai înainte? Unii tăgăduiesc existenţa duhurilor rele.

Dar asemenea cazuri precum cele de mai sus din viaţa unor oameni arată limpede că ele există. Dacă fiecare efect are propria sa cauză şi dacă pomul se cunoaşte după roade, cum ar putea să nu se vadă în cineva, care este cuprins de o furie dementă, duhul rău care lucrează în el şi care nu se poate mani­festa decât într-un mod care îi este întru totul propriu. Poate cineva să nu recunoască în dezlănţuirea de ură a cuiva pe începătorul a toată răutatea? Mai mult decât atât, omul care s-a molipsit de ţâfnă şi iritare şi care emană ură simte desluşit în piept prezenţa unei forţe malefice; ea îi produce în suflet o cu totul altă stare decât aceea de care vorbeşte Mântuitorul, referindu-se la prezenţa Sa: „Căci jugul Meu e bun şi povara Mea este uşoară” (Matei 11, 30). Când este prezent cel rău, te simţi îngrozitor, simţi o apăsare trupească şi sufletească.

(Sfântul Ioan de Kronstadt – Viaţa mea în Hristos)