Slavă ţie Doamne!

Datu-ne-a Domnul din bunătatea Sa, deşi nu ne-am arătat vrednici de ea, să vedem soarele şi să ne bucurăm de razele lui. Lumina soare­lui să-ţi fie chezăşie, dar mai cu seamă lumina lină a Sfintei slave a Tatălui ceresc, a Fiului Său, Unul-Născut, cea care ne-a fost dată nouă, şi Duhul dra­gostei dat inimilor noastre.

Cine râde la urmă râde mai bine!

Ce văd când privesc lumea creată de Dumnezeu? Văd cât este de vastă, văd pretutindeni, în regnul animal, viaţa pulsând vioi printre patrupede, printre reptile, insecte şi păsări şi printre peşti. Te întrebi de ce viaţa oamenilor este atât de tristă, strâmtorată, plină de amărăciuni, mai cu seamă a celor înclinaţi spre evlavie. Domnul a răspândit peste tot, din belşug, viaţă, mulţumire, bucurie şi toate făpturile, în afară de om, îl preaslăvesc pe Creator vesele, bucurându-se de viaţă. Oare de ce viaţa omului se desfăşoară cu totul altfel decât a celorlalte făpturi? Nu este oare şi el zidirea Aceluiaşi Demiurg? Explicaţia e simplă. Viaţa noastră este otrăvită fie de noi înşine, prin păcat, fie de vrăjmaşul cel fără de trup, acesta „ocupându-se” mai cu seamă de cei ce vor să ducă o viaţă mai râvnitoare. Viaţa omului, a creştinu­lui adevărat, aparţine viitorului, veacului ce va să vină. Acolo îl aşteaptă toa­te bucuriile, deplina fericire. Aici pe pământ nu este decât un surghiunit, care îşi ispăşeşte pedeapsa. Uneori natura toată i se ridică împotrivă, din cauza păcatelor, ca să nu mai vorbim de duşmanul său învederat, diavolul, care „um­blă răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită” (1 Petru 5, 8). Aşa că nu mă tulbur când văd peste tot în lume bucurie şi mulţumire, chiar dacă de multe ori n-am de ce să mă bucur şi privesc cu mâhnire la creaturile lui Dumnezeu care se bucură în tot largul. Mi s-a pus la spate, pentru păcatele mele, un gâde care nu mă părăseşte o clipă şi nu încetează să mă lovească. Dar îmi va veni şi mie cândva vremea să mă bucur; nu aici însă, ci în lumea de dincolo.

Dumnezeu ne poartă de grijă mai mult decât o mamă

img_6593Aşa cum mama îşi învaţă copilul să meargă, ne învaţă şi Domnul să credem în El cu credinţă vie. Mama îşi pune copilul pe picioare, îl lasă să stea aşa, se îndepărtează de el, apoi îl cheamă să vină la ea. Rămânând singur, fără sprijinul mamei, copilul începe să plângă, vrea să se ducă la ea, dar nu încearcă, de frică să facă primii paşi, până când se hotărăşte să păşească şi cade. întocmai ca o mamă, Domnul îl învaţă pe creştin să creadă în El, credinţa fiind ca şi mersul (credinţa – cale duhovnicească).

Credinţa noastră este firavă, lipsită de experienţă, întocmai ca un copil care învaţă să meargă. Domnul ne lipseşte de sprijinul Său, lăsându-ne pe seama diavolului sau a feluritelor necazuri şi supărări. Ceva mai târziu însă, când avem mare nevoie de ajutor ca să scăpăm de ele (când nu simţim nevoia mântuirii nu suntem gata să mergem la El), parcă ne-ar îndemna să ne îndreptăm către El (şi trebuie, într-adevăr, să o facem) după ajutor.

Creştinul îşi dă silinţa să facă aceasta, „dă drumul” ochilor minţii (aşa cum copilul îşi dă drumul la picioare), încearcă să-l vadă cu ei pe Domnul, dar inima care nu este obişnuită să-l „vadă” pe Dumnezeu se teme să-şi facă curaj, se împiedică şi cade. Vrăjmaşul şi stricăciunea păcatului pe care o avem de la naştere închid ochii inimii care încerca să vadă, ţinându-l pe om departe de Dumnezeu, făcându-l să nu poată înainta. Domnul îi este totuşi aproape, gata să-l aducă la sine, să-l cuprindă chiar şi în braţe, numai să vină la El cu credinţă; şi atunci când, străduindu-te, reuşeşti să-L vezi pe Domnul cu ochii inimii, El îţi întinde o mână de ajutor, ca şi cum te-ar lua în braţe şi ţi-ar alunga vrăjmaşii. Atunci simte creştinul îmbrăţişarea Mântuitorului însuşi.

Slavă bunătăţii şi înţelepciunii Tale, Doamne! Aşa cum, atunci când eşti strâmtorat de diavolul şi de toate necazurile, trebuie să vezi îndată că înaintea ta stă Sânul iubitor de oameni al Mântuitorului tău, caută cu îndrăznire la acest Sân părintesc, ca la o nesecată comoară de bunătate şi dărnicie şi roagă-te Domnului, din toată inima, ca să ne facă şi pe noi părtaşi acestui nesecat izvor de bunătate şi ajutorare duhovnicească şi îndată ţi se va da ceea ce ceri. Principalul este să ai credinţă sau vedere a inimii către Domnul şi speranţă că vei primi de la El ceea ce îi ceri, ca de la un Atot-bun. Aşa este! Experienţa ne-o arată. Aşa ne învaţă şi Dumnezeu, adică să recunoaştem că fără El suntem de o neputinţă morală fără seamăn şi, cu zdrobire de inimă, să menţinem duhul nostru într-o necontenită dispoziţie rugătoare.

(Sfântul Ioan de Kronstadt – Viaţa mea în Hristos)

Biruinţa noastră stă în alipirea de Dumnezeu

Uneşte-ţi sufletul cu Dumnezeu prin credinţă izvorâtă din inimă şi vei putea face tot ce doreşti. Poartă război cu tine vrăjmaşii nevă­zuţi, puternici şi neadormiţi? îi vei învinge! Sau vrăjmaşii din afară, văzuţi? îi vei birui şi pe aceia! Te hărţuiesc patimile? Le vei înlătura. Te copleşesc supărările? Le vei depăşi. Ai slăbit cu duhul? Vei dobândi tărie. în toate vei obţine biruinţă prin credinţă, te vei învrednici şi de împărăţia cerurilor. In viaţa pământească credinţa este supremul bine. Ea îl uneşte pe om cu Dumnezeu, iar când se află în om, îl face puternic, de nebiruit. „Cel ce se alipeşte de Domnul este un duh cu El” (1 Corinteni 6, 17).

(Sfântul Ioan de Kronstadt – Viaţa mea în Hristos)

Să purtăm în inimă doar dragostea!

Creştinul nu are nici un temei să ţină în inimă ură împotriva cuiva, ura fiind lucrul diavolului. Creştinul se cuvine să ţină în inimă numai dragoste. Şi fiindcă dragostea nu gândeşte răul, nu trebuie să poarte gând rău împotriva nimănui. Când nu am nici o dovadă în această privinţă, nu se cuvine să gândesc despre altul că e rău, trufaş sau altcumva. Să cred, bunăoară, că dacă îi voi arăta respect, el va cădea în trufie, sau dacă îi voi trece cu vederea o jignire, mă va jigni din nou sau îşi va bate joc de mine. Trebuie să nu lăsăm răul să se cuibărească în noi sub nici o formă. Iar răul pe care îl face ura poate fi, de cele mai multe ori, lesne descoperit.

(Sfântul Ioan de Kronstadt – Viaţa mea în Hristos)

Fără pacea inimii, omul nu se poate bucura de nimic!

Pacea şi belşugul de viaţă pe care le simte inima după împărtăşanie este cel mai mare şi mai de preţ dar pe care ni-1 face Domnul nostru Iisus Hristos, unul mai presus de toate darurile, luate împreună, de care se poate bucura trupul. Fără pace sufletească – atunci când inima este chinuită şi strâmtorată – omul nu se poate folosi de nici un bun, fie el material sau spiritual, nu-1 încearcă nici o bucurie dintre acelea care vin de la sentimentul adevărului, binelui şi frumosului. Aceasta fiindcă i-a fost strivit şi ucis nucle­ul central al vieţii – inima, adică omul cel dinlăuntru.

 

(Sfântul Ioan de Kronstadt – Viaţa mea în Hristos)

Înainte să te rogi Maicii Domnului crede că-ţi va ajuta!

img_6516Atunci când vii să te rogi împărătesei, Maicii lui Dumnezeu, crede cu tărie, înainte de rugăciune, că nu te vei întoarce de la ea fără a primi milostivire. Aşa este şi aşa se cuvine să gândeşti şi să crezi despre Dânsa. Fiindcă este Maica Atotmilostivă a Atotmilostivului Dumnezeu-Cuvantul şi despre milele sale nemăsurate şi fără de număr mărturisesc toate veacurile şi toate Bisericile creştine.

Ea este, cu adevărat, „noian de milostivire şi de bine­faceri”, aşa cum aflăm spus în Canonul Odighitriei (Canon, cântarea 5, vers 1). De aceea, a nu veni cu încredere când te rogi către Dânsa ar fi o sminteală şi o necuviinţă, neîncrederea i-ar defăima bunătatea, aşa cum este defăimată bunătatea lui Dumnezeu când nu nădăjduieşti că vei obţine ceea ce ceri atunci când I te rogi. Oare cum alergi să ceri mila unei persoane sus-puse şi bogate, milă pe care toţi i-o cunosc şi pe care şi-a arătat-o în nenumărate rânduri? De obicei, fiind ferm convinsă şi cu speranţă vie că vei obţine de la ea ceea ce vrei. Aşa se cuvine să fii şi când te rogi: să nu te îndoieşti şi să nu şovăi.

(Sfântul Ioan de Kronstadt – Viaţa mea în Hristos)

Bucură-te că Dumnezeu e răbdător cu tine!

aaa-320-x-192Dacă Domnul n-ar fi iubitor de oameni şi îndelung-răbdător, ar fi putut oare să îndure nechibzuitele defăimări pe care I le aducem? S-ar mai fi întrupat oara, ar mai fi pătimit, ar mai fi murit pentru noi, ne-ar mai fi dat Preacuratul Său Trup şi Preacuratul Său Sânge, către care îngerii privesc cu frică şi cu cutremur? Ne-ar mai fi izbăvit, oare, de păcate şi de moartea sufletului, aşa cum de nenumărate ori o face?

Poate că ar fi apus atunci: chinuiţi-vă dacă sunteţi atât de răi, nu vă voi mai izbăvi, după ce în atâtea rânduri v-am dat izbăvire. Aşa însă, El îndură toată mulţimea nenu­mărată a defăimărilor noastre, aşteptând să ne întoarcem la El. Dă slavă iu­birii Sale şi îndelungii Sale răbdări! închipuie-ţi ce-ar fi dacă nu L-am avea pe Domnul, dacă ne-am lipsi de a Sa mântuire! Sufletul ni se cuprinde de fri­că şi cutremur. Dar pe păcătoşii care nu se căiesc îi ajunge, în cele din urmă, cu adevărat mânia lui Dumnezeu, „în ziua mâniei şi a arătării dreptei judecăţi a lui Dumnezeu” (Romani 2, 5).

(Sfântul Ioan de Kronstadt – Viaţa mea în Hristos)

Dumnezeu e soarele iar razele lui sunt sfinţii

Îmi spui că nu poţi pricepe cum se întâmplă că ne ascultă sfinţii din ceruri când ne rugăm lor. Dar cum se face că razele Soarelui se revarsi peste noi pretutindeni şi că luminează peste tot pământul? în universul spiritual sfinţii sunt ceea ce sunt razele soarelui în universul material. Dumnezeu este Soarele veşnic, dătător de viaţă, sfinţii sunt razele acestui Soare al raţiunii

.6610585-md

După cum ochii Domnului privesc fără încetare pe pământ şi asupra fiilor pământului, tot astfel şi ochii sfinţilor; ei nu pot să nu se îndrepte într-acolo unde se îndreaptă vederea pronietoare a Domnului făpturilor şi unde sunt şi comorile lor (trupurile lor, faptele lor, locurile lor sfinte şi cinstitorii lor). „Căci unde este comoara ta, acolo va fi ai inima ta” (Matei 6, 21).

Ştii că inima poate vedea repede, departe şi limpede (îndeosebi cele ale lumii spirituale). Poţi observa aceasta mai cu seamă în cele duhovniceşti, unde multe lucruri nu pot fi percepute decât prin credinţă (prin „văzul” inimii). Inima este ochiul fiinţei noastre. Cu cât este mai curată, cu atât vede mai departe, mai repede şi mai clar. La sfinţii lui Dumnezeu ochiul duhovnicesc a atins încă din timpul vieţii suprema treaptă de curăţie accesibilă omului, iar după moarte, când s-au unit cu Dumnezeu, capacitatea lor de a vedea s-a limpezit şi mai mult, a devenit mai cuprinzătoare, prin har dumnezeiesc.

De aceea sfinţii văd foarte desluşit, cuprinzător şi departe. Văd trebuinţele noastre duhovniceşti. îi văd şi îi aud pe toţi cei ce îi cheamă, din toată inima, adică pe cei ai căror ochi lăuntrici sunt îndreptaţi către ei şi pe care nici îndoiala, nici necredinţa nu-i deznădăjduieşte şi nu-i întunecă atunci când îi cheamă pe sfinţi, când privirile rugătorilor întâl­nesc – ca să spunem aşa – privirile celor la care se roagă. Este o vedere misti­că! Cine a dobândit o asemenea experienţă mă poate înţelege. Aşa se explică de ce comunicarea cu sfinţii se face atât de lesne. Trebuie numai să cureţi ochiul inimii, să-l întorci neclintit spre sfântul pe care îl cunoşti, să ceri ceea ce vrei să-i ceri şi ţi se va da.

Ce este însă Domnul în raport cu vederea? Totul în El este vedere, sfinţenie, cunoştinţă. De El este plin cerul şi pământul, tot locul, El vede tot şi pretutindeni. „Ochii Domnului sunt pretutindeni, veghind asupra celor buni şi a celor răi” (Pildele lui Solomon 15, 3).

(Sfântul Ioan de Kronstadt – Viaţa mea în Hristos)

Prin credinţă, trebuie să ajungem să vedem cu inima!

Credinţa din toată inima în lumea spirituală, mai cu seamă în Soarele spiritual, Cel ce înţelepţeşte şi însufleţeşte totul, bucură, dă viaţă sufletului celui cu o conştiinţă neprihănită. Prin credinţă, trebuie să ajungem să vedem cu inima. Aceasta înseamnă că sufletul trebuie să atingă o treaptă de sensibilitate mai presus de cea trupească, de cea a fiinţei noastre întune­cate şi să pătrundă cu vederea inimii, cea mai curată cu putinţă, în lumea spirituală. Acolo se va simţi bine, va avea parte de viaţă adevărată, de linişte şi de bucurie. O ştiu din experienţă.

(Sfântul Ioan de Kronstadt – Viaţa mea în Hristos)