– Omul nu se îngrijeşte să păstreze darul credinţei

4740050-mdDin clipa când omul, prin propria-i voinţă, a căzut de la Dumnezeu, el care fusese cândva o vieţuitoare de pe lângă casă, dar care s-a săl­băticit, hălăduind prin păduri de nepătruns, el priveşte fără chef către locul vie­ţuirii sale de odinioară, preferând întunericul pădurii, adică al lumii acesteia, luminii vechiului loc, adică raiului dumnezeiesc. îi vine greu să se unească cu Dumnezeu, iar atunci când reuşeşte să o facă, cade adeseori de la Dumnezeu, îi este greu să creadă sincer în Dumnezeu şi în toate câte El i le-a descoperit, nu se îngrijeşte să păstreze în suflet nestrămutat cerescul dar al credinţei.

(Sfântul Ioan de Kronstadt – Viaţa mea în Hristos)

– O rugăciune de dimineaţă

O rugăciune de dimineaţă. Dumnezeule! Făcătorule şi Stăpâne al lu­mii, caută cu milostivire în ceasul acesta al dimineţii asupra făp­turii Tale împodobită cu dumnezeiescul Tău chip. Fă ca ochiul Tău să mă în­vioreze şi să vină lumina Ta cea mai strălucitoare decât Soarele în bezna su­fletului meu, cel ticăloşit de păcat. Ia de la mine întristarea şi lenea, dăruieşte-mi veselie şi vigoare sufletească, pentru ca inima mea să slăvească cu bucurie bunătatea şi sfinţenia Ta, nemărginita-Ţi măreţie, desăvârşirile Tale fără de sfârşit, în toată vremea şi în tot locul. Că Tu eşti Făcătorul meu şi Stăpânul vieţii mele, Doamne, şi Ţie se cuvine slavă de la toate făpturile Tale raţionale, în tot ceasul, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

(Sfântul Ioan de Kronstadt – Viaţa mea în Hristos)

– Oamenii au căzut în necredinţă fiindcă nu se roagă

3
Sursa: http://www.photo.net

Oamenii au căzut în necredinţă fiindcă s-au lipsit cu totul de duhul rugăciunii sau fiindcă nu-l au şi nu l-au avut niciodată, într-un cu­vânt, pentru că nu se roagă. De aceea inima unor asemenea oameni devine câmpul în care poate lucra în voie Stăpânul lumii acesteia, diavolul. El este şi stăpânul lor. Aceştia nu s-au rugat şi nu se roagă Domnului să coboare asupra lor roua harului dumnezeiesc (iar de darurile Domnului au parte doar cei ce le cer).

Inimile întinate după fire, lipsite de roua însufleţitoare a Duhului Sfânt se usucă şi astfel, pălite de o teribilă arşiţă, cad, până la urmă, mistuite de flăcările infernale ale necredinţei şi ale patimilor de tot felul, diavolul neştiind să facă altceva decât să aţâţe patimile, cele care întreţin acest foc grozav; el saltă de bucurie văzând cum pier nefericitele suflete, cele răscumpărate cu sângele Domnului, al Celui ce i-a surpat puterea.

(Sfântul Ioan de Kronstadt – Viaţa mea în Hristos)

– Când diavolul ni se află în inimă

Când diavolul ni se află în inimă, simţim ceva ca o greutate ucigă­toare, neobişnuită, o pară de foc în piept şi în inimă; sufletul simte că ceva îl strânge şi că se întunecă; totul ne irită; simţim repulsie faţă de orice faptă bună; interpretăm anapoda orice cuvânt şi orice gest ale altora faţă de noi, vedem în ele porniri împotriva noastră, făcute cu rea intenţie, o lezare a onoarei şi de aceea nutrim faţă de ei ură adâncă, ucigaşă, gând de mânie şi răzbunare. „După roadele lor îi veţi cunoaşte” (Matei 7, 20). Sunt zile când duhul rău mă tulbură şi pe mine.

(Sfântul Ioan de Kronstadt – Viaţa mea în Hristos)