– Bizuie-te pe ajutorul Său la modul absolut

Atunci când se tulbură şi îţi umple inima de deznădejde răutatea oa­menilor, adu-ţi aminte că Domnul Dumnezeu Cel atotputernic şi atotdrept te iubeşte nemărginit şi că El rabdă o vreme răutatea oamenilor, dar când vine timpul, o pedepseşte după merit. Tu nu eşti în stare să dispui, aşa cum ai dori, de tine, de gura ta, de un singur mădular al trupului tău.

 Ţinând seama de aceasta, gândeşte-te cum este Cel ce conduce întreg universul, ţinându-l într-o asemenea, minunată, extraordinară ordine, Cel ce stăpâneşte tot neamul omenesc cel cuprins de răutate şi desmăţare, oamenii fiind gata oricând să se nimicească unii pe alţii, dar în acelaşi timp având parte, sub stăpânirea Lui, mai mult de bucurii decât de supărări. Cât de atotputernic şi de preaînţelept este Domnul, Cel ce cârmuieşte peste o asemenea imensă şi felurită multitudine! Bizuie-te pe ajutorul Său la modul absolut.

(Sfântul Ioan de Kronstadt – Viaţa mea în Hristos)

Publicitate

– Sufletul mi-aduce dovezi despre prezenţa lui Dumnezeu

Sfântul Siluan - simţind puternic prezenţa lui Dumnezeu în suflet

Dumnezeu Cel nevăzut şi atoatefăcător vine în atingere la modul sensibil cu sufletul meu nevăzut, care, în urma acestei atingeri, se umple de o minunată linişte şi de o bucurie cerească.

Dovezi despre prezenţa lui Dumnezeu nu-mi aduc ochii (ca în cazul obiectelor obişnuite ale exis­tenţei), nici urechile pe calea cuvintelor şi sunetelor vocii, nu acestea fac să ajungă la mine „semnale” de la Cel de necuprins; mi le aduce sufletul, care, ca să zic aşa, se pătrunde de Dumnezeu.

 

(Sfântul Ioan de Kronstadt – Viaţa mea în Hristos)

– Cine nu crede în Dumnezeu?

Cine nu crede în Dumnezeu, Cel ce ne scapă din situaţiile cele mai grele, cine se arată neîncrezător şi slab de fire, acela nu vrea să dea slavă lui Dumnezeu, şi-L închipuie că nu veghează, ci doarme, că nu este nici atotputernic, nici bun, acela minte faţă de Dumnezeul Adevărului şi prin aceasta cade în cumplit păcat. Cu deosebire, nu pot fi scuzate neîncrederea şi scepticismul acestora după ce au văzut oameni care s-au învrednicit să primească nu o dată ajutor minunat de la Dumnezeu-Mântuitorul. O, câte păcate mă apasă!

(Sfântul Ioan de Kronstadt – Viaţa mea în Hristos)

– Dumnezeu are grija de noi ca o mamă gingaşă

Dacă Dumnezeu poartă de grijă, cu înţelepciunea Sa proniatoare, firului de iarbă, florii sau frunzei unui copac, lăsa-ne-va oare pe noi în părăsire? Convinge-te, din toată inima, omule, că însuşi Domnul Dumnezeu, în a Sa iconomie, se îngrijeşte de toată făptura Sa, până la cea mai de pe urmă.

Înţelege că lângă fiecare făptură stă nevăzut Creatorul. După cuvintele Mântuitorului, Dumnezeu îmbracă iarba câmpului (Matei 6, 30), hrăneşte păsările cerului (Matei 6, 26). Cu ce nu ne înveseleşte Domnul pe noi, făpturile Sale? Chiar şi cu flori. Ca o gingaşă mamă, cu puterea Sa atot-fiitoare şi cu înţelepciunea Sa, în fiecare primăvară face să crească pentru noi, din nimic, superba vegetaţie. Să ne desfătăm cu ea şi să nu uităm a prea-slăvi bunătatea Creatorului, Părintele nostru ceresc; să răspundem iubirii Sale cu inimile noastre iubitoare.

(Sfântul Ioan de Kronstadt – Viaţa mea în Hristos)

– Omul nu se îngrijeşte să păstreze darul credinţei

Din clipa când omul, prin propria-i voinţă, a căzut de la Dumnezeu, el care fusese cândva o vieţuitoare de pe lângă casă, dar care s-a săl­băticit, hălăduind prin păduri de nepătruns, el priveşte fără chef către locul vie­ţuirii sale de odinioară, preferând întunericul pădurii, adică al lumii acesteia, luminii vechiului loc, adică raiului dumnezeiesc. îi vine greu să se unească cu Dumnezeu, iar atunci când reuşeşte să o facă, cade adeseori de la Dumnezeu, îi este greu să creadă sincer în Dumnezeu şi în toate câte El i le-a descoperit, nu se îngrijeşte să păstreze în suflet nestrămutat cerescul dar al credinţei.

(Sfântul Ioan de Kronstadt – Viaţa mea în Hristos)

– O rugăciune de dimineaţă

O rugăciune de dimineaţă. Dumnezeule! Făcătorule şi Stăpâne al lu­mii, caută cu milostivire în ceasul acesta al dimineţii asupra făp­turii Tale împodobită cu dumnezeiescul Tău chip. Fă ca ochiul Tău să mă în­vioreze şi să vină lumina Ta cea mai strălucitoare decât Soarele în bezna su­fletului meu, cel ticăloşit de păcat. Ia de la mine întristarea şi lenea, dăruieşte-mi veselie şi vigoare sufletească, pentru ca inima mea să slăvească cu bucurie bunătatea şi sfinţenia Ta, nemărginita-Ţi măreţie, desăvârşirile Tale fără de sfârşit, în toată vremea şi în tot locul. Că Tu eşti Făcătorul meu şi Stăpânul vieţii mele, Doamne, şi Ţie se cuvine slavă de la toate făpturile Tale raţionale, în tot ceasul, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

(Sfântul Ioan de Kronstadt – Viaţa mea în Hristos)

– Oamenii au căzut în necredinţă fiindcă nu se roagă

Sursa: http://www.photo.net

Oamenii au căzut în necredinţă fiindcă s-au lipsit cu totul de duhul rugăciunii sau fiindcă nu-l au şi nu l-au avut niciodată, într-un cu­vânt, pentru că nu se roagă. De aceea inima unor asemenea oameni devine câmpul în care poate lucra în voie Stăpânul lumii acesteia, diavolul. El este şi stăpânul lor. Aceştia nu s-au rugat şi nu se roagă Domnului să coboare asupra lor roua harului dumnezeiesc (iar de darurile Domnului au parte doar cei ce le cer).

Inimile întinate după fire, lipsite de roua însufleţitoare a Duhului Sfânt se usucă şi astfel, pălite de o teribilă arşiţă, cad, până la urmă, mistuite de flăcările infernale ale necredinţei şi ale patimilor de tot felul, diavolul neştiind să facă altceva decât să aţâţe patimile, cele care întreţin acest foc grozav; el saltă de bucurie văzând cum pier nefericitele suflete, cele răscumpărate cu sângele Domnului, al Celui ce i-a surpat puterea.

(Sfântul Ioan de Kronstadt – Viaţa mea în Hristos)

– Când diavolul ni se află în inimă

Când diavolul ni se află în inimă, simţim ceva ca o greutate ucigă­toare, neobişnuită, o pară de foc în piept şi în inimă; sufletul simte că ceva îl strânge şi că se întunecă; totul ne irită; simţim repulsie faţă de orice faptă bună; interpretăm anapoda orice cuvânt şi orice gest ale altora faţă de noi, vedem în ele porniri împotriva noastră, făcute cu rea intenţie, o lezare a onoarei şi de aceea nutrim faţă de ei ură adâncă, ucigaşă, gând de mânie şi răzbunare. „După roadele lor îi veţi cunoaşte” (Matei 7, 20). Sunt zile când duhul rău mă tulbură şi pe mine.

(Sfântul Ioan de Kronstadt – Viaţa mea în Hristos)

– De ce noi sărbătorim Naştere Domnului?

De ce Sfânta Biserică pomeneşte şi prăznuieşte an de an cele mai înalte întâmplări ale lumii creş­tine, cum ar fi Bunavestire, Naşterea lui Hristos, Botezul Domnului, învi­erea şi celelalte ?

Ca să încălzească şi să întărească credinţa noastră, nădej­dea noastră creştină, recunoştinţa şi iubirea noastră de Dumnezeu şi de Maica Domnului, care este mijlocitoarea noastră înaintea lui Dumne­zeu, ca să ne amintim şi să nu uităm patria noastră cerească, veşnică, şi să nu avem împătimire faţă de viaţa de aici, vremelnică, trecătoare, care este doar pentru pregătire şi învăţătură.

Dacă n-ar fi aceste praznice creştineşti, creştinii ar putea uita că ei anume creştini, sunt chemaţi la patri rească… Iar praznicele bisericeşti ne lămuresc toate aceste lucruri şi înştiinţează cu privire la purtare grijă dumnezeiască pentru noi toţi.  Ne învaţă să-L iubim pe Dumnezeu şi să-I mulţumim şi să avem în vedere întotdeauna viaţa cea viitoae, care nu va avea sfârşit, şi ne pregătim de ea.

(Sfântul Ioan de Kronstadt- Ultimile însemnări)

– Simţi oare foamea şi setea duhovnicească

O, făţărnicia fariseilor şi a căr­turarilor ! O, ticăloasa lor căutare de nod în papură la Dumne­zeu Cel fără de păcat, Care împreună cu ucenicii Săi umbla pe pământ în trup! Ucenicii simpli la inimă şi smeriţi ai lui Hristos, mergând prin holdă în urma Mântuitorului, au flămânzit, au rupt spice, le-au frecat cu mâinile şi le-au mâncat în zi de sâmbătă.

Bineînţeles, această părută călcare a poruncii privitoare la sâmbătă şi-a aflat vrăjmaşii în fariseii răutăcioşi, şi aceştia au început să cârtească împotriva călcării sâmbetei. Însă Domnul, dându-le în vileag făţărnicia şi zavistia, a apărat dreptatea ucenicilor Săi.

Dar iată că te întreb, omule: simţi oare foamea şi setea duhovnicească de a gusta spicul vieţii cel mai presus de fire – Trupul şi Sângele lui Hristos, dătătorul de viaţă, adevărata pâine cerească, Cela ce dă viaţă lumii? Dacă nu simţi această foame mântuitoare, înseamnă că eşti mort duhovniceşte. Omul care începe să se facă sănătos sau cel care e sănătos deja simte în chip firesc foame şi sete. Cât de numeroşi sunt în Rusia aceşti morţi, care nu simt se­tea mântuitoare ? Nespus de mulţi! O grămadă de intelectuali nu vin de loc la împărtăşanie, alţii vin foarte rar – mulţi se împărtăşesc doar o dată în an. Iar Domnul cheamă zil­nic: luaţi… mâncaţi… beţi… toţi… (vezi Mt. 26, 26-27) – şi n-are cine să mănânce şi să bea.

(Sfântul Ioan de Kronstadt – Ultimile însemnări)