– Lacrimile iertării

Sursa: http://www.orthphoto.net

Multe şi felurite sunt căile prin care diavolul ne pătrunde în suflet, îndepărtându-l de Dumnezeu şi căutând să ne subjuge cu întreaga-i fiinţă întunecată, plină de ură şi ucigătoare. Orice mişcare a patimilor devine pentru el o cale de acces şi nu scapă nici cea mai mică ocazie ca să o folosească. Şi căile Duhului Sfânt sunt de asemenea multe şi felurite: calea credinţei sincere, a inimii smerite, a iubirii din toată inima de Dumnezeu şi de semeni ş.a. Nenorocirea este că ucigătorul de oameni caută prin toate mijloacele să pună stavilă acestor căi.

Cea mai obişnuită cale pe care ne putem întoarce la Dumnezeu, noi păcătoşii, cei ce L-am părăsit, ducându-ne într-o ţară îndepărtată, este aceea a trecerii prin grele suferinţe şi a plângerii cu lacrimi amare. Şi Sfânta Scriptură, şi experienţa arată că, pentru a se apro­pia de Dumnezeu, păcătosul trebuie să sufere, să se tânguiască, să verse la­crimi, să-şi vindece inima de făţărnicie. „Pătrundeţi-vă de durere. întrista-ţi-vă şi vă jeliţi” (Iacov 4,9). Lacrimile au puterea să ne cureţe întinaciunea inimii, iar suferinţele ne sunt de trebuinţă fiindcă prin ele scad, mântuitor, pornirile păcătoase ale inimii. O inimă întoarsă spre sine poate vărsa mai lesne lacrimi de pocăinţă.

(Sfântul Ioan de Kronstadt – Viaţa mea în Hristos)

Publicitate

– Preotul nu este om, ci înger

Sursa:www.orthphoto.net

Există, oare, o mai înaltă slujire decât cea preoţească? Preotul vorbeşte mereu cu Domnul şi Acela îi răspunde; la orice ierurgie, la orice rugăciune, Domnul dă un răspuns. Putea-va oare preotul, atunci când este asaltat de patimi, să nu-şi aducă aminte că patimile sunt josnice, necu­rate, mai cu seamă pentru un preot, că nu trebuie să le lase să pătrundă în inimă, acolo unde trebuie să sălăşluiască deplin doar Iisus Hristos?

Preotul nu este om, ci înger.

Toate cele lumeşti trebuie să le lase deoparte în urma sa. Doamne Iisuse! îmbrăca-se-vor preoţii Tăi cu dreptate (Psalmul 131,9), pentru a nu uita niciodată înalta lor chemare şi pentru a nu se lăsa prinşi în capcanele lumii acesteia şi ale diavolului, pentru a îndepărta de la inimile lor grijile veacului şi înşelăciunea bogăţiei şi poftele după celelalte care pătrund în inima lor (cf. Marcu 4, 19).

(Sfântul Ioan de Kronstadt – Viaţa mea în Hristos)

– Boala, o cale spre cer

Când trupul vă este atins distrugător de vreo boală, nu cârtiţi împotri­va lui Dumnezeu, ci mai bine spuneţi: „Domnul a dat, Domnul a luat, fie numele Domnului binecuvântat” (Iov 1, 21). V-aţi obişnuit să vă consideraţi trupul ca pe o proprietate inalienabilă şi nu este deloc aşa, fiindcă trupul vostru este templu al lui Dumnezeu.

(Sfântul Ioan de Kronstadt – Viaţa mea în Hristos)

– Prostul proştilor

Dragostea aduce linişte şi destinde în chip plăcut inima, o însu­fleţeşte, în timp ce ura o chirceşte chinuitor şi o tulbură. Cine urăşte pe alţii, acela se chinuie şi se tiranizează pe sine; e prostul proştilor.

(Sfântul Ioan de Kronstadt – Viaţa mea în Hristos)

– Cel ce face binele atrage fără să vrea asupra-i toate privirile

E bine, cum nu se poate mai bine, să faci fapte bune. Omul bun este împăcat cu sine, este prietenul lui Dumnezeu, este şi altora plăcut. Cel ce face binele atrage fără să vrea asupra-i toate privirile. De ce? Fiindcă, atunci când simţi o mireasmă plăcută, te opreşti fără să vrei să o miroşi.

Pri­viţi înfăţişarea unui om care stăruie în fapte bune, chipul său. Cum arată la faţă? Ca şi un chip îngeresc. Blândeţea şi smerenia se revarsă din el, pe toţi îi cucereşte fără să vrea cu frumuseţea sa. Luaţi aminte şi cum vorbeşte: răs­pândeşte şi mai mult bună mireasmă. Parcă v-aţi afla faţă către faţă cu sufle­tul lui, topiţi de dulceaţa unei dulci convorbiri.

(Sfântul Ioan de Kronstadt – Viaţa mea în Hristos)