– Nu există loc pentru întâmplare în împărăţia lui Dumnezeu

Nutrim speranţa că vom obţine ceea ce cerem când ne rugăm, bizuindu-ne pe credinţa în bunătatea şi îndurarea lui Dumnezeu, fiindcă este Dumnezeul milelor, al îndurărilor şi al iubirii de oameni, aducându-ne prin aceasta aminte nenumărate exemple prin care Dumnezeu şi-a arătat bunătatea şi mila, atât asupra altora (potrivit Sfintei Scripturi şi vieţilor sfin­ţilor), cât şi asupra noastră.

Pentru ca rugăciunea să dea roadă, se cuvine ca rugătorul să creadă cu tărie, din toată inima, că a obţinut deja de la Dumne­zeu cele cerute. Deseori obţinem, rugându-ne, ceea ce cerem, îndeosebi în cazul cererilor făcute pentru mântuirea sufletului nostru. Îndeplinirea acestor cereri trebuie atribuită neapărat lui Dumnezeu, harului Său, nu întâmplării.

Dar există oare loc pentru întâmplare în împărăţia lui Dumnezeu Cel Atot­puternic? Nimic nu se poate face, cu adevărat, fără voia Sa, „fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut” (Ioan 1, 3). Mulţi nu se roagă având impresia că n-au primit nimic de la Dumnezeu din cele ce I-au cerut, sau consideră ru­găciunea o inutilitate. Ei zic că, oricum, Dumnezeu ştie tot, ne cunoaşte dina­inte cererile, uitând ceea ce s-a spus: „Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi afla; bateţi şi vi se va deschide” (Matei 7, 7).

Avem nevoie de cereri (rugăciuni) tocmai pentru ca să ni se întărească credinţa, fiindcă prin credinţă ne mântuim. „Căci în har sunteţi mântuiţi prin credinţă” (Efeseni 2, 8). „O, femeie, mare este credinţa ta!” (Matei 15, 28). Mântuitorul a pus-o pe acea femeie să se roage stăruitor pentru a-i trezi credinţa şi a i-o întări.

Asemenea oameni nu văd că le lipseşte credinţa – avuţia cea mai de preţ a creştinului, de care are nevoie aşa cum are nevoie de viaţă – că fac mărturie mincinoasă înaintea lui Dumnezeu prin necredinţă, că au devenit copiii diavolului, care nu sunt vrednici de milele lui Dumnezeu, că alunecă spre pierzare. Trebuie ca în tim­pul rugăciunii inima să ardă de dorinţa dobândirii de bunuri duhovniceşti, de dragoste faţă de Dumnezeu, pe care inima să o simtă deplin, înţelegând nemărginita Lui bunătate faţă de neamul omenesc, voinţa Sa de a ne asculta rugăciunile cu părintească dragoste. „Deci dacă voi, răi fiind, ştiţi să daţi daruri bune fiilor voştri, cu cât mai mult Tatăl vostru Cel din ceruri va da cele bune celor care cer de la El?” (Matei 7, 11).

(Sfântul Ioan de Kronstadt)

Publicitate

– Rugăciunea împrăştiată, lipsită de văpaia inimii

Sursa: http://www.orthphoto.net

Vicleanul diavol caută să ne împrăştie rugăciunea cum ai împrăştia o mână de nisip, după cum şi cuvântul ei l-ar dori să fie tot ca nisi­pul, neînchegat, fără vlagă, adică lipsit de văpaia inimii. De asemenea, rugă­ciunea poate fi ca o casă construită pe nisip sau ca o casă construită pe stân­că.

Construiesc pe nisip cei ce se roagă fără credinţă, împrăştiat, cu răceală. O asemenea rugăciune se risipeşte de la sine şi nu-i aduce nici un folos ru­gătorului. Construiesc pe stâncă cei care, atât timp cât durează rugăciunea, ţin ochii aţintiţi spre Dumnezeu, rugându-I-se aşa cum s-ar ruga unei persoa­ne vii, vorbindu-I faţă către faţă.

(Sfântul Ioan de Kronstadt)