Atunci când ne rugăm se cade să ne luăm în stăpânire inima şi s-o întoarcem spre Domnul. Să facem ca să nu fie rece, vicleană, prefăcută, făţarnică. Altminteri ce folos ar mai avea rugăciunea noastră, postul? Părea-ne-va bine oare să-L auzim pe Domnul rostind cu mânie: „poporul acesta Mă cinsteşte cu buzele, dar inima lor este departe de Mine” (Matei 15, 8)? Să nu stăm în biserică slăbănogiţi cu duhul, să fim fiecare cu duh arzător, lucrând Domnului.
Chiar şi oamenii pun puţin preţ pe serviciile făcute cu ră-ceală, în virtutea obişnuinţei. Iar Dumnezeu vrea de la noi tocmai inima: „Dă-mi, fiule, mie inima ta” (Pilde 23, 26). Fiindcă nimic nu este mai de preţ în om decât inima, e viaţa lui şi chiar mai mult: inima înseamnă omul însuşi. De aceea cine nu se roagă şi nu-I slujeşte lui Dumnezeu cu inima, acela ar putea chiar nici să nu se roage, fiindcă aşa se roagă doar cu trupul, cel care, el singur, fără suflet este ca şi cum ar fi pământ. Ţineţi minte că, atunci când vă rugaţi, staţi în faţa lui Dumnezeu, Cel ce cuprinde întreaga raţiune. De aceea şi rugăciunea voastră trebuie să fie toată, ca să spunem aşa, duh şi raţiune.
(Sfântul Ioan de Kronstadt)
Sfântul Ioan de Kronstadt 
