– Toţi merităm dreapta mânie a lui Dumnezeu

35575
Sursa: http://www.orthphoto.net

La ce folosesc postul şi pocăinţa? Pentru ce ne străduim să le facem? Ele ne pot curăţa de păcate, ne dau linişte sufletească, ne pot duce la unirea cu Dumnezeu, la dobândirea conştiinţei de fii ai lui Dumnezeu, ne dau îndrăznire înaintea Domnului. Iată deci că avem de ce să ţinem postul şi de ce să ne spovedim cu inima curată! Lucrând acestea, cu bună-credinţă, că­păta-vom nepreţuită răsplată.

Câţi dintre noi nutresc oare sentimentul dra­gostei filiale faţă de Dumnezeu? Câţi dintre noi oare L-ar putea chema pe Dumnezeu, Tată ceresc, zicând-I cu îndrăznire fără de osândă Tatăl nostru! Oare nu se întâmplă tocmai altminteri: din inimile noastre nu se înalţă glas de fii, fiindcă sunt înăbuşite de deşertăciunile acestei lumi, nu se pot dezle­ga de lucrurile şi desfătările ei? Cerescul Tată nu este oare departe de inimi­le noastre? Oare nu s-ar cuveni să ni-L închipuim mai degrabă pe Dumnezeu ca pe Cel ce ar trebui să ne pedepsească, deoarece L-am părăsit, ducându-ne într-o ţară îndepărtată?

Aşa ar trebui să fie, fiindcă toţi merităm dreapta-I mânie şi pedeapsă pentru păcatele noastre, dar cu totul minunat este că El se arată faţă de noi îndelung-răbdător, că nu ne taie, ca pe smochinul neroditor. Să ne grăbim cu pocăinţă şi cu lacrimi a-L ruga să ne fie milostiv. Să ne re­găsim pe noi înţine, să ne privim cu asprime inima şi să-i descoperim necurăţia, din pricina multor gunoaie care nu lasă să intre în ea darul dumneze­iesc; să recunoaştem că suntem morţi cu duhul.

(Sfântul Ioan Krostadt – Viaţa mea în Hristos)

– Gândurile fug în timpul slujbei sau la rugăciune

Dumnezeu fiind Raţiunea creatoare, vie, de-viaţă-făcătoare, greşesc enorm cei care, gândind după cum îi îndeamnă duhul lor, se înde­părtează de la Raţiunea ipostatică, preocupându-se doar de cele materiale, stricăcioase şi exprimând prin aceasta esenţa propriului lor duh. Cad într-o imensă greşeală mai cu seamă cei ce în timpul Dumnezeieştilor slujbe sau al rugăciunii de-acasă îşi lasă gândurile să se îndepărteze, rătăcind aiurea, în afara bisericii. Aceştia jignesc în cel mai înalt grad Divinitatea, Cea în care se cuvine să ne stea aţintită mintea.

(Sfântul Ioan Krostadt – Viaţa mea în Hristos)

– Omul nu moare niciodată cu cuvântul

Vă puteţi da seama singuri că omul nu moare nicicând cu cuvântul; el rămâne nemuritor prin cuvânt, vorbeşte şi după moarte. Eu voi muri, dar voi vorbi şi după moartea mea. Câte cuvinte nemuritoare viază prin­tre oameni, cele pe care le-au lăsat după ei morţii, de multă vreme duşi dintre noi, cuvinte care continuă să trăiască, uneori pe buzele unui întreg popor! Câtă vitalitate cuprinde în sine cuvântul, fie acesta şi omenesc! Cu atât mai vârtos cuvântul lui Dumnezeu; el trăieşte din veac în veac şi rămâne mereu viu şi lucrător.

(Sfântul Ioan Krostadt – Viaţa mea în Hristos)