– Un sfat bun pentru preoţi, în post

În post, preotul este cu osebire dator să se lase de plăcerile ce întărâtă trupul şi să nu îi facă pe plac, ci să-l amărască: nu trebuie să doarmă mult timp, trebuie să înveţe poporul cuvântul lui Dumnezeu, po­căinţa nefăţarnică, roditoare, să tre­zească în el ura faţă de orice păcat, să-i explice cât de mult urăşte Dum­nezeu păcatul şi cum acesta (păca­tul), împotriva firii, a intrat în aceasta şi lucrează în ea cu stăpânire, fără saţ şi în chip pierzător.

 

(Sfântul Ioan de Kronstadt – Ultimile Însemnări)

Publicitate

Ce onoare să fii creştin!

În ce mediu înalt a fost pus creş­tinul ! în ce preaînaltă şi sfântă societate a fost înscris ca creştin şi mă­dular al Bisericii! Nu sunteţi străini şi venetici, ci împreună-cetăţeni cu sfinţii şi apropiaţi ai lui Dumnezeu (Efes. 2, 19-20). Adu-ţi aminte, creştine, de acest lucru, şi trăieşte în chip vrednic de chemarea ta, în toată fapta bună.

(Sfântul Ioan de Kronstadt – Ultimile Însemnări)

– Cât de necuraţi suntem înaintea lui Dumnezeu!

Câte patimi felurite, câtă răcea­lă şi nepăsare faţă de suflet şi faţă de soarta lui veşnică de dincolo de mormânt, câtă trândăvire, cârtire, neascultare, samavolnicie se cuibă­resc în adâncul inimilor noastre, şi cât de necuraţi suntem înaintea lui Dumnezeu! Aproape în fiecare clipă suntem nevrednici de El, iar vrednici de El suntem poate numai când ne recunoaştem păcatele şi plângem fără făţărnicie pentru ele, cerând ier­tare şi vădind dorinţa nestrămutată de a nu le mai săvârşi, de a nu ne mai întina cu ele, de a nu mai fi slugi ale lor, ci de a păzi şi a împlini fără aba­tere sfânta, dreapta şi preaînţeleapta voie a lui Dumnezeu.

 

(Sfântul Ioan de Kronstadt – Ultimile Însemnări)

– Ce repede trece lumea aceasta!

Lumea cea de faţă, văzută, este numai o umbră a veacului vi­itor, duhovnicesc, fără de moarte, al pământului celor vii care va să fie. Are noimă să ne legăm de umbră, nu de Adevărul însuşi, nu de veacul ce va să fie, care e cu adevărat real, şi de ziua cea veşnică ? Pentru că trece chi­pul acestei lumi (1 Cor. 7, 31): se schimbă vremurile anului, se schim­bă neîncetat atmosfera; o generaţie trece şi alta vine; trecători sunt împă­raţii, unul ia locul altuia; trecători sunt oamenii mari şi cei mediocri şi trecătoare sunt toate talentele lor; trecătoare e frumuseţea omenească şi se preface în putregai; trecătoare sunt chipurile zilei şi nopţii; nesfârşit de feluritele forme ale vegetaţiei de tot felul – totul trece şi se preface în stricăciune.

Numai Dumnezeu nu se schimbă niciodată şi rămâne veşnic Unul şi Acelaşi, atotbun, atotsfânt, preaînţelept, preafrumos, atotfericit, veşnic, atotputernic. Veşnic şi ne­schimbat în bine rămâne – dacă a ajuns la sfinţenie – şi sufletul ome­nesc, care este zidit după chipul Lui.

 

(Sfântul Ioan de Kronstadt – Ultimile Însemnări)

– Lacrimile iertării

Sursa: http://www.orthphoto.net

Multe şi felurite sunt căile prin care diavolul ne pătrunde în suflet, îndepărtându-l de Dumnezeu şi căutând să ne subjuge cu întreaga-i fiinţă întunecată, plină de ură şi ucigătoare. Orice mişcare a patimilor devine pentru el o cale de acces şi nu scapă nici cea mai mică ocazie ca să o folosească. Şi căile Duhului Sfânt sunt de asemenea multe şi felurite: calea credinţei sincere, a inimii smerite, a iubirii din toată inima de Dumnezeu şi de semeni ş.a. Nenorocirea este că ucigătorul de oameni caută prin toate mijloacele să pună stavilă acestor căi.

Cea mai obişnuită cale pe care ne putem întoarce la Dumnezeu, noi păcătoşii, cei ce L-am părăsit, ducându-ne într-o ţară îndepărtată, este aceea a trecerii prin grele suferinţe şi a plângerii cu lacrimi amare. Şi Sfânta Scriptură, şi experienţa arată că, pentru a se apro­pia de Dumnezeu, păcătosul trebuie să sufere, să se tânguiască, să verse la­crimi, să-şi vindece inima de făţărnicie. „Pătrundeţi-vă de durere. întrista-ţi-vă şi vă jeliţi” (Iacov 4,9). Lacrimile au puterea să ne cureţe întinaciunea inimii, iar suferinţele ne sunt de trebuinţă fiindcă prin ele scad, mântuitor, pornirile păcătoase ale inimii. O inimă întoarsă spre sine poate vărsa mai lesne lacrimi de pocăinţă.

(Sfântul Ioan de Kronstadt – Viaţa mea în Hristos)

– Preotul nu este om, ci înger

Sursa:www.orthphoto.net

Există, oare, o mai înaltă slujire decât cea preoţească? Preotul vorbeşte mereu cu Domnul şi Acela îi răspunde; la orice ierurgie, la orice rugăciune, Domnul dă un răspuns. Putea-va oare preotul, atunci când este asaltat de patimi, să nu-şi aducă aminte că patimile sunt josnice, necu­rate, mai cu seamă pentru un preot, că nu trebuie să le lase să pătrundă în inimă, acolo unde trebuie să sălăşluiască deplin doar Iisus Hristos?

Preotul nu este om, ci înger.

Toate cele lumeşti trebuie să le lase deoparte în urma sa. Doamne Iisuse! îmbrăca-se-vor preoţii Tăi cu dreptate (Psalmul 131,9), pentru a nu uita niciodată înalta lor chemare şi pentru a nu se lăsa prinşi în capcanele lumii acesteia şi ale diavolului, pentru a îndepărta de la inimile lor grijile veacului şi înşelăciunea bogăţiei şi poftele după celelalte care pătrund în inima lor (cf. Marcu 4, 19).

(Sfântul Ioan de Kronstadt – Viaţa mea în Hristos)

– Boala, o cale spre cer

Când trupul vă este atins distrugător de vreo boală, nu cârtiţi împotri­va lui Dumnezeu, ci mai bine spuneţi: „Domnul a dat, Domnul a luat, fie numele Domnului binecuvântat” (Iov 1, 21). V-aţi obişnuit să vă consideraţi trupul ca pe o proprietate inalienabilă şi nu este deloc aşa, fiindcă trupul vostru este templu al lui Dumnezeu.

(Sfântul Ioan de Kronstadt – Viaţa mea în Hristos)

– Prostul proştilor

Dragostea aduce linişte şi destinde în chip plăcut inima, o însu­fleţeşte, în timp ce ura o chirceşte chinuitor şi o tulbură. Cine urăşte pe alţii, acela se chinuie şi se tiranizează pe sine; e prostul proştilor.

(Sfântul Ioan de Kronstadt – Viaţa mea în Hristos)

– Cel ce face binele atrage fără să vrea asupra-i toate privirile

E bine, cum nu se poate mai bine, să faci fapte bune. Omul bun este împăcat cu sine, este prietenul lui Dumnezeu, este şi altora plăcut. Cel ce face binele atrage fără să vrea asupra-i toate privirile. De ce? Fiindcă, atunci când simţi o mireasmă plăcută, te opreşti fără să vrei să o miroşi.

Pri­viţi înfăţişarea unui om care stăruie în fapte bune, chipul său. Cum arată la faţă? Ca şi un chip îngeresc. Blândeţea şi smerenia se revarsă din el, pe toţi îi cucereşte fără să vrea cu frumuseţea sa. Luaţi aminte şi cum vorbeşte: răs­pândeşte şi mai mult bună mireasmă. Parcă v-aţi afla faţă către faţă cu sufle­tul lui, topiţi de dulceaţa unei dulci convorbiri.

(Sfântul Ioan de Kronstadt – Viaţa mea în Hristos)

– Ini­ma noastră e ca o oglindă

Panou de captare a energiei solare - asemenea unui suflet care captează harul lui Dumnezeu

Am putea spune că sufletul nostru este o reflectare a chipului lui Dumnezeu. Cu cât aceasta este mai fidelă şi mai clară, cu atât sufle­tul ne este mai luminos şi mai liniştit. Cu cât Dumnezeu ni se reflectă în suflet într-o mai mică măsură, cu atât el este mai întunecat şi mai neliniştit. Şi fiindcă la noi sufletul e totuna cu inima, se cuvine ca în ea să se reflecte, prin simţăminte, prin recunoştinţa noastră, adevărurile dumnezeieşti şi să lip­sească cu desăvârşire tot ceea ce ar putea reflecta minciuna. Simte dragostea lui Dumnezeu în preacuratele Taine, simte adevărul tuturor rugăciunilor; ini­ma noastră e ca o oglindă. Adevărul trebuie să ni se reflecte deplin şi exact în inimă, precum obiectele lumii exterioare într-o oglindă obişnuită.

(Sfântul Ioan de Kronstadt – Viaţa mea în Hristos)