Vino mai des la biserică pentru a-L slăvi pe Dumnezeu sau pentru a-ţi plânge neputinţa sufletească, sărăcia duhovnicească şi păcătoşenia

Pentru ca iubirea noastră faţa de Dumnezeu şi faţa de credinţă în Hristos şi Sfânta Sa Biserică să nu se răcească, trebuie să ne aducem aminte oricât de des de marile binefaceri pe care le-am primit de la Dumnezeu prin credinţa cea mântuitoare şi prin Biserică. Aceste binefaceri sunt: copartasia noastră din mădular sau foarte apropiata comuniune cu Capul Bisericii şi cu mădularele lui cereşti şi pământeşti (Biserica cerească şi pământească) – şi ca urmare a acestora neîncetata mântuire, trezirea la viaţa şi înnoire prin darul lui Hristos, ocrotire, curăţare de păcate, sfinţire, luminare, pace, odihnă duhului, ajutor în toată lucrarea mântuirii, nădejdea dulce, tare şi desăvârşită în harul dat prin descoperirea lui Iisus Hristos; dulcea nădejde a vieţii veşnice, încrederea că ne aflăm mereu sub acoperământul deosebit al lui Dumnezeu, al Maicii Domnului, al Sfinţilor îngeri, al Sfinţilor dacă vieţuim potrivit credinţei, în pocăinţă şi în fapte bune; părtăşie la mântuirea minunată săvârşită prin mijlocirea Tainelor lui Hristos şi, în general, la minunile purtării de grijă (proniei) dumnezeieşti faţă de noi şi care se săvârşeşte în Biserică. Cine este Dumnezeu mare ca Dumnezeul nostru? Tu eşti Dumnezeu care faci minuni! [Ps 76, 13].

Nici o mărturisire a credinţei creştine, afară de cea ortodoxă nu-l poate duce pe creştin la desăvârşirea vieţii creştine sau la sfinţenie şi la curăţirea desăvârşită de păcate şi la nestricaciune, pentru că celelalte confesiuni neortodoxe ţin nedreptatea drept adevăr [Rm 1,18], amestecă deşerta cugetare şi minciună cu adevărul şi nu au acele mijloace dăruite de Dumnezeu pentru curăţire, sfinţire, naştere din nou, înnoire pe care le are Biserica ortodoxă. Experienţa veacurilor sau istoria Bisericii Ortodoxe şi a altor Bisericii au demonstrat şi demonstrează această extraordinară evidenţă. Aduceţi-vă aminte de mulţimea sfinţilor Bisericii noastre, din vremurile vechi şi din cele de astăzi – şi de lipsa lor, dacă ne raportăm la alte biserici neortodoxe, catolică, luterană, anglicană.

Prin întruparea Fiului Său, Dumnezeu dă neamului omenesc daruri neasemuite. S-a surpat zidul despărţitor al păcatului dintre Dumnezeu şi om – fiindcă prin jertfa adusă pentru noi şi care rămâne în veac s-a dat izbăvire de păcate şi de moarte veşnică, învierea neamului omenesc; omul s-a învrednicit de tot harul ceresc, de toată puterea de viaţa şi buna cucernicie, a fost dus din nou în rai şi chiar aşezat împreună cu Hristos pe scaunul Dumnezeirii [Ef 2,6], fiindcă omul prin înomenirea Fiului lui Dumnezeu se îndumnezeieşte. Biserica este întemeiată pe pământ ca obşte a celor mântuiţi şi uniţi în capul său atotputernic şi atotsfânt, Hristos Dumnezeu şi însufleţiţi de Duhul cel unul al harului: ni se dă harul naşterii din nou sau al unei noi existente, pecetea şi sfinţirea de la Duhul Sfânt Care este arvună bunătăţilor viitoare; ni se dăruieşte harul iertării păcatelor prin Taină Pocăinţei, harul săvârşirii şi împărtăşirii cu Taina atotmantuitoare şi de-viaţă-dătătoare a Trupului şi Sângelui lui Hristos, harul vindecării neputinţelor trupeşti şi sufleteşti prin Taina Maslului, sfinţirea naşterii fireşti şi a creşterii copiilor prin Taina Cununiei; neîncetată propovăduire a cuvântului lui Dumnezeu şi călăuzirea pastorală cu împuternicire Dumnezeiască e întemeiată prin Preoţie.

Datu-Mi-s-a toată puterea, în cer şi pe pământ [MT 28,18]. în virtutea acestei puteri Domnul aseaza păstorii Bisericii –ierarhi şi ceilati clerici de sub autoritatea lor: preoţi, diaconi. în virtutea acestei puteri sunt săvârşite toate Tainele: Botezul, sau înnoirea prin apă şi prin Duh, Mirungerea sau darul Duhului Sfânt; prefacerea, prin Duhul Sfânt a pâinii şi vinului în Trupul şi Sângele Sau, dezlegarea păcatelor prin Duhul Sfânt în Spovedanie, binecuvântarea unirii dintre bărbat şi femeie prin Cununie; vindecarea bolilor prin Taina Sfântului Maslu.

În virtutea acestei puteri atotputernice a fost păzită Biserică Sa, în primele sale veacuri de existenţă, veacuri cumplite, persecuţii şi chinuri asupra urmăritorilor Ei; au căpătat putere şi s-au făcut nebiruiţi sfinţii săi, înfruntând toate caznele şi proslavindu-se în chip minunat – i-a păzit pe ei până acum şi îi va păzi până la sfârşitul veacurilor; cu această putere atotputernică El ne apară astazi şi ne izbăveşte pe fiecare de păcate şi de vrãjmasii văzuţi şi nevăzuţi.

Orice om bolnav sufleteşte, adică pătimaş şi păcătos, neputincios, necurat, ticălos, blestemat, nenorocit, sărac, orb, gol, mort. Domnul S-a pogorât din ceruri pe pământ ca să mântuiască pe cel pierdut [Mt 18,11; Lc 19,10], şi a întemeiat pe pământ Biserica Sa, pentru ca oricând să mântuiască pe cei ce doresc mântuirea, pentru ca oricând să se vindece de boli trupeşti şi sufleteşti cei ce doresc să se vindece, pentru ca oricând să se lumineze cei ce căuta să se elibereze de întunericul păcatului, pentru a-i întări pe cei neputincioşi, pentru a-i lumina şi curăţi pe cei necuraţi, pentru a-i izbăvi de necazuri şi nevoi şi de sărăcia sufletească şi de a-i îmbogăţi cu Dumnezeirea prin împărtăşirea cu sfintele lui Hristos taine şi prin unirea cu Hristos, pentru că să se acopere goliciunea şi necuviinţă noastră, să vieze oricând, în fiecare zi, pe cei ce mor cu sufletul prin moartea păcatului. Iată ce lucru însemnat este pentru noi Biserica şi ce lucru de neapărată trebuinţă este pentru fiecare dintre noi!

Dar mulţi rătăciţi fug acum de ea, se înstrăinează de ea, o hulesc! O, sărmanilor, nefericiţilor, care va daţi pierzării! Cunoaşteţi lucrarea mântuitoare a Dumnezeieştii Bisericii şi întoarceţi-va la ea, ca la o mamă gingaş iubitoare, ca la o mantuitoare, ca la o mijlocitoare pentru voi în faţa lui Dumnezeu. Cine va vede atât de satisfăcuţi, traindu-vă atât de superficial viaţa, ar putea crede că nu mai puteţi de-atâta sănătate şi mulţumire şi că nu aveţi nevoie de Biserică, de tămăduirea ei, de mântuirea ei, de serviciile ei – dar aceasta numai în aparenţă, fiindcă sufletul vă este sărac, blestemat, milog, orb şi mort.

Cele pământeşti le roagă pe cele cereşti să le ajute; cele cereşti se roagă pentru ele Domnului; în acest chip, mila lui Dumnezeu se revarsă din belşug peste Biserică, peste toată plinătatea ei. şi în trecut şi astăzi Biserica pământească a fost şi este plină de minunile Maicii lui Dumnezeu şi a multor sfinţi.

Născătoarea de Dumnezeu este mai cinstită decât Heruvimii şi decât Serafimii şi decât toată făptura; pentru tine, creştine, pentru mântuirea şi înălţarea ta; ca să te mântuie şi să te acopere; toţi cei plăcuţi lui Dumnezeu sunt slăviţi pentru minunatul chip în care s-au izbăvit de păcat, pentru măreţia minunilor lor, care izvorăsc din pântecele lor ca nişte râuri de apă vie revărsată asupra întregii lumi, pentru neputrezirea rămăşiţelor lor – toate acestea îţi sunt ţie spre mântuire şi ridicare din păcat, pentru a putea sorbi din acest izvor de apă vie şi din acest mănunchi de minuni; pentru ca să poţi vedea în ei propria ta naştere bună – naştere din Dumnezeu, pentru ca să-ţi dai seamă de menirea ta la cele de sus, pentru ca să înţelegi măreţia sufletului tău, făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, pentru ca să urăşti trupul, lumea, patimile trupeşti şi toată zădărnicia cea pământească şi pentru ca să năzuieşti din toate puterile şi din tot focul dragostei cereşti spre împărăţia cea de sus, luptandu-te cu patimile şi cu poftele şi cu toţi vrăjmăşii văzuţi şi nevăzuţi ai mântuirii. Istoria Bisericii, vieţile sfinţilor, icoanele sfinţilor, trebuie să îţi fie mereu călăuze spre cer; iar mai presus de toate slujbele dumnezeieşti şi Sfintele Taine, înfrânarea, postul şi rugăciunea, şi supunerea faţa de păstorii duhovniceşti.

Cu ce iubire de mamã şi sfântă păzeşte sufletele şi trupurile noastre Sfântă Biserică, orânduind pentru noi posturi dese, acre unora le păr, pentru neştiinţă lor, un fel de a le constrânge libertatea! Prin înfrânare şi post însă, Biserica vrea să ne dea cea mai largă libertate spirituală; fiindcă neinfranarea înrobeşte duhul nostru trupului, patimilor şi poftelor lui; trupul însuşi se îngreunează şi este doborât de boli.

De ce duce lipsa în fiecare zi şi în fiecare ceas omul păcătos, întinat? De milă, de curăţie şi de sfinţire. Unde şi cum se da, unde şi cum poate fi dobândit acest har? Prin Biserică. Când anume? în timpul dumnezeieştilor slujbe şi al săvârşirii diferitelor taine. Dar acasă? Poate fi dobândit şi acasă prin rugăciune sârguincioasă şi prin ţinerea unor rânduieli. Poate fi dobândit în orice loc şi orice timp, dar nu se revarsă niciunde atât de îmbelşugat şi de lucrător ca în locaşul bisericii. De aceea locaşul bisericii le este creştinilor atât de scump, ca un izvor de apă vie, şi o casă a lui Dumnezeu, ca un loc al milei, curăţiei, sfinţeniei, vieţii cereşti.

Prin dumnezeieştile sale slujbe de fiecare zi şi prin praznicile sale de peste an, Sfânta Biserică Ortodoxă îi cheamă pe oameni să se ridice din somnul păcatului şi al patimilor vieţii şi să-şi aducă aminte de menirea lor. în veci să fie slăvit Dumnezeul nostru şi lucrurile sale minunate în noi păcătoşii – în Sfânta Biserică!

După cum cei ce aparţin Bisericii celei sfinte, soborniceşti şi apostoleşti au, ca să spunem aşa, dreptul la o mijlocire, în faţa lui Dumnezeu din partea sfinţilor, tot aşa, dimpotrivă, cei ce s-au despărţit în chip samavolnic de Biserică pierd acest drept ca nişte mădulare moarte ce sunt; îl pierd, fiindcă împotrivirea lor le-a adus veşnica pieire. În afara Bisericii nu este mântuire, nu este duhul harului.

Ce stâlpi ai Bisericii şi, în cele din urmă –ai noştri, sunt Sfinţii lui Dumnezeu, Maică Domnului, înainte-mergătorul, apostolii, prorocii, mucenicii, ierarhii, cuvioşii, şi toţi sfinţii! Ei se roagă pentru noi, pentru binele nostru. Nu în zadar îi chemăm. Fiindcă noi nu suntem decât trestii clătinate de vânt [Mt 11, 7]. Prin rugăciunile lor, întăreşte-ne pe noi, Dumnezeule! întăreşte, Doamne, toată Biserică Ta, din toată lumea, prin rugăciunile lor!

Din toată lucrarea mântuitoare a lui Dumnezeu în lume Sfânta Biserică proslăveşte cel mai mult minunea minunilor: întruparea lui Dumnezeu şi urmările sale mântuitoare pentru neamul omenesc, precum şi pe Preacurata, Preabinecuvantata Maică a lui Dumnezeu. Laudele aduse Maicii Domnului, îndeosebi în canoane, stihuri, dogmatice, acatiste sunt mai multe decât firele din nisipul mării. şi toate acestea i se cuvin după cuviinţă, fiindcă s-a învrednicit să fie Maică lui Dumnezeu şi prin Ea Dumnezeu S-a unit cu oamenii şi i-a îndumnezeit (vezi Nepătata, neîntinata, rugăciunea de la sfârşitul pavecerniţei). şi noi trebuie – ca să spunem aşa – să respirăm prin această întrupare tainică, să trăim, să ne smerim şi să ne întărim prin ea.

Pe cât de departe stă cerul de pământ, pe atât de mult ne întrec pe noi, păcătoşii, sfinţii plăcuţi lui Dumnezeu; ei sunt fiinţe cereşti – noi suntem pământeşti; ei sunt sfinţi – noi suntem plini de mulţimea păcatelor; ei L-au iubit pe Dumnezeu, din toată inima, cu toată puterea lor, urându-se pe sine şi lumea – noi ne iubim cu o împătimire extremă pe noi înşine şi lumea; iubim toate lucrurile ei pierzătoare de suflet şi potrivnice lui Dumnezeu; ei au agonisit o minte cerească, o inima cerească, o voinţă cerească, prinzând dragostea de voia lui Dumnezeu şi înfrângându-şi propria lor voinţã; trupească, stricată, pierzătoare – noi am făcut pământeşti şi am întinat mintea şi inima şi voinţa noastră, toate pornirile şi înclinaţiile noastre sufleteşti.

De aceea, fiecare creştin să stea cu evlavie în faţa Sfintilor, să-i cinstească cu cinstea ce li se cuvine şi cu care i-a proslăvit după vrednicie însuşi Dumnezeu şi să caute să le urmeze viaţa, credinţa lor; ca aducandui-şi aminte de înflăcărata lor iubire de Dumnezeu şi de apoapele, inima lui să se umple de iubire înflăcărată şi de speranţă vie, să năzuiască mereu acolo unde este Iubirea cea veşnică, care iubeşte toate, unde este Adevărul cel veşnic şi Sfinţenia, acolo unde este viaţa şi doxologie veşnică şi veşnică bucurie a sfinţilor.

Cel ce vine să se roage în biserică nu trebuie să piardă niciodată din vedere acest gând, profund și cu adevărat mângâietor. Fiindcă el poate și trebuie să aibă o acțiune deosebit de binefăcătoare și mântuitoare asupra stării duhului creștinului, mai cu seamă în timpul rugăciunii, dar și asupra întregii sale vieți, servindu-i drept izvor de simțăminte înalte, mântuitoare și de virtuți, ca de pildă: o compasiune nefățarnică față de fiecare, milă, blândețe, nerăutate, respect, prietenie sfântă, o așteptare bucuroasă față de viața după moarte.

Să ai convingerea vie că ești un mădular al Bisericii, că în trupul ei viu este o legătură reciprocă între toate mădularele, între cele desăvârșite și cele slabe, între cele puternice și cele neputincioase, atât în viață, cât și după moarte, dincolo de mormânt. Iată ce ne dă cea mai mare mângâiere sufletească, încurajare, tărie în ceasurile triste ale vieții.

Biserica ne aduce neîncetat aminte că pentru noi se roagă neîncetat în cer: Maica Domnului, sfinții îngeri, toți cei care au bineplăcut lui Dumnezeu; ca și pe pământ Biserica luptătoare mijlocește ziua și nopatea înaintea lui Dumnezeu pentru noi, fiii săi credincioși; să fie oare zadarnice aceste rugăciuni, mijlociri?  Nu, nu sunt zadarnice; ele fac minuni pe pământ; salvează lumea de la distrugere -  fiindcă din butucul rămas va lăstări o mlădiță sfântă [IS 6,13] – , îi scăpa pe oameni de la nenumărate nenorociri la care sunt inevitabil supuși pentru fărădelegile lor fără număr, care îl mânie pe Dumnezeu; aceste mijlociri și rugăciuni salvează împărații întregi de la pierzare și nimicire.

Aduceți-va aminte mijlocirea lui Leon cel Mare, Sfântul papă al Romei, când cetatea era amenințată de Attila, căpetenia hunilor; a Sfântului Serghie din Radonej și a altor sfinți ruși pentru împărăția rusească, mai cu seamă de cea a Maicii Domnului pentru stăpânirea rusească; cât de des a salvat EA, prin rugăciunile sale atotputernice patria noastră de năvălirile vrăjmașilor! Oare acestea nu trebuie să ne dea mângâiere? Nu este oare o mare bucurie să fii mădular bun al unei asemenea Biserici? Ce-ar putea fi mai de preţ, mai însemnat, mai înaltşi mai slăvit decât acesta? După adevăr, nimic.

Iată din ce pricina cei mai credincioşi fii ai Bisericii – sfinţii mucenici – se ţineau de Biserică cu atâta înfocare şi cuatâta tărie, dandu-şi viaţa pentru credinţă şi pentru Biserică. Iată de ce prescripţiile şi canoanele erau îndeplinite cu atâta asprime de sfinţii nevoitori, de cuvioşii părinţi şi cuvioasele femei, de fiii credincioşi ai Bisericii. Ei ţineau la mare preţ faptul de a fi fiii ei, ţineau la mare preţ faptul de a fi mădulare ale lui Hristos însuşi, împreună-mădulare cu însăşi Preacurata maică a Domnului, cu sfinţii îngeri, cu toţi sfinţii, şi se temeau să nu întristeze nici măcar cu gândul, printr-un cuget nelalocul lui trupul sfânt al Bisericii, necum cu vorba sau cu fapta. Să le urmăm pilda şi noi, mădulare ale aceleaşi Biserici, ale aceluiaşi Trup tainic.

 În construcția locașului bisericesc și în dumnezeieștile slujbe Sfântă Biserică a trasat, ca într-o carta sau într-un codex, principalele momente ale destinului lumii și omului; astfel ea închipuie prin psalmul 103 facerea lumii, prin altar cerul, prin naosul bisericii pământul, prin pridvor iadul; închipuie starea de fericire a omului, căderea lui întunecată, izgonirea din rai în lume, zăvorârea porților raiului și așezarea drept paznic în dreptul lor a Heruvimului cu sabie de foc; pocăința lui Adam și a Evei, făgăduința unui Răscumpărător; așteptarea Mântuitorului de către oamenii Legii vechi, aducerea de jertfe de milostenie (tămâie); prorocirile, preinchipuirile, arătarea Mântuitorului, viața Sa ascunsă până la vremea Lui, botezul Lui, postul Lui și ispitirea, arătarea Sa lumii, predicile, minunile, patimile, moartea, îngroparea, învierea și înălțarea la cer.

 În lume murim prin păcate -€“ în Biserică ne facem vii în har prin pocăința; în lume suntem supuși necazurilor, întristărilor, napstelor, bolilor -€“ în Biserică ne eliberăm de ele, ne vindecăm, dobândim mângâiere, aflăm alinare; în lume orbecăim în bezna patimilor, nu știm ce facem, către ce tindem, fiindcă ne orbește întunericul păcatului -€“ în Biserică ne luminam prin deschiderea ochilor minții și vedem limpede lumina; în lume ne întinăm -€“ în Biserică ne curățim și ne sfințim; în lume cădem în neputință trupească și sufletească a€“ în Biserică ne întărim cu sufletul și trupul. Din Biserică iradiază iertare, viață, putere, sfințenie, adevăr, lumina, curajul duhului, mângâiere și bucurie. Slavă și mulțumire lui Dumnezeu care a închis atâtea bunătăți cerești în Biserica de pe pământ!

Biserica este purtătoarea duhului lui Hristos, a duhului dragostei Sale, duhul mântuirii, sfinţeniei, adevarului, blândeţii, nerăutăţii, al răbdării şi îndelung-răbdării Lui; al înţelepciunii Lui, al vieţii Lui: viaţa veşnică. Insemnătatea Bisericii în viaţa creştinului nu cunoaşte margini: ea îl duce de mână şi îl mântuieşte în toate, din leagăn până la mormânt şi dincolo de mormânt.

In afara sfinţeniei, sobornicităţii şi apostolicităţii, o altă însuşire a Bisericii este caracterul panuman şi comunitar al vieţii ei. La dumnezeieştile slujbe, sobornicitatea Bisericii se exprimă în ectenii, în care se înalţă rugăciuni pentru întreaga lume, în rugaciuni pentru toţi oamenii din toată lumea, îndeosebi la săvârşirea Liturghiei.

Istoria Bisericii este o dovadă concretă, vie a răscumpărării neamului omenesc de către Răscumpărătorul, făgăduit încă primului om; o dovadă pe care o învederează faptele însele, persoanele, evenimentele, puterea dragostei creştine, bărbăţia şi tăria rămase neînfrânte în timpul chinurilor îndurate pentru credinţă; nenumaratele minuni, minunatele prefaceri săvârşite înăuntrul creştinilor, tăgăduirea de sine a acestora, dispreţul faţă de lume şi faţă de toate desfătările şi frumuseţile ei, faţă de toată slava şi bogăţia lumii. Credinţa creştină a odrăslit mulţime nenumarată de sfinţi, unii dintre ei recunoscuţi şi obşteşte proslăviţi, alţii rămaşi în taină şi cunoscuţi numai de Unul Dumnezeu. Ce unitate între istoria sfântă a Vechiului şi Noului Testament şi istoria Bisericii! Ce armonie! Dumnezeieştile slujbe de fiecare zi, de peste săptămână şi de peste an sunt o imagine a acestei unităţi şi armonii dintre sfânta istorie biblică şi cea bisericească, pe de o parte, şi minunatul plan al lui Dumnezeu de mântuire al omenirii care s-a împlinit şi se împlineşte până la sfârşitul veacurilor, pe de altă parte.

Ce nemăsurată bogăţie de daruri ale lui Dumnezeu, ce viaţă cereasca, câtă sfinţenie şi cât adevăr – un adevărat buchet al tuturor virtuţilor dumnezeieşti – închide întru sine Biserica lui Dumnezeu! In ea se afla întreagă minunata economie a mântuirii noastre; în ea se află toate dumnezeieştile taine ce se săvârşesc în ea pentru sfinţirea, înnoirea şi mântuirea noastră; în ea se află adunaţi în chip minunat toţi sfinţii care au bineplăcut lui Dumnezeu prin viaţa lor, prin virtuţile lor şi prin răbdarea lor, precum si întreaga lume a îngerilor; în ea răsună neîncetat minunata propovăduire a mântuirii.

Nu ţinea evidenţa penitenţilor, aşa cum se practica pe atunci. Cei mai mulţi erau din Kronstadt, dar şi din Sankt-Petersburg. Alţii, veniţi mai de departe, se străduiau să ajungă la el şi să se spovedească cel puţin o dată pe an, în restul timpului apelând la preoţii locali. Cercul de penitenţi din jurul părintelui Ioan veniţi să se spovedească şi să se împărtăşească era probabil rodul cel mai de preţ al practicii sale de duhovnic. Veriga dintr-un lanţ viu, care s-a menţinut până în zilele noastre.

Dacă o mai frecventă mărturisire păcatelor, urmată de împărtăşire, a devenit astăzi tradiţie, aceasta se datorează, în mare parte, părintele Ioan. Autorul acestei cărţi a cunoscut oameni care s-au aflat, la timpul respectiv, foarte aproape de părintele Ioan şi care, rămânând fideli îndemnurilor sale şi după trecerea sa la cele veşnice, n-au încetat să se spovedească şi să se împărtăşească de câte ori au simţit nevoia să o facă. Prin cuvântul şi prin exemplul lor i-au chemat şi pe alţii să-i imite, asigurându-şi altfel succesori, cu o atitudine activă, conştientă, faţă de viaţa liturgică.

Cu toate că mulţi dintre cei care îl frecventau obişnuiau să nu înceapă un lucru înainte de a-i cere sfatul, părintele devenind, într-un fel, Bătrânul  lor, cu care se aflau în relaţii de „ascultare”, cunoscând modul de viaţă al părintelui Ioan (despre care vom mai vorbi), nu putem să nu fim de acord cu protopresbiterul G.Şavelski, că „părintele nu a avut nici timpul şi nici mijloacele de a deveni un veritabil mentor duhovnicesc (în sensul vechilor „stareţi„). În schimb, explicaţia faimei care i s-a creat rezidă în faptul ca orice cuvânt pe care îl rostea pătrundea adânc în suflete, iar uneori erau de ajuns o singură privire, un singur gest, un singur cuvânt pentru a schimba o viaţă şi a vindeca un suflet zbuciumat”.

„Este greu de spus care spovedanie, individuală sau colectivă, se vădise a fi acolo mai activă şi mai eficientă. Am avut prilejul să asist la o spovedanie colectivă. Imensa Catedrala Sfântul Andrei din Kronstadt era plină ochi, să fi fost câteva mii de oameni. În semiobscuritatea nopţii, pâlpâiau ici-colo câteva candele şi lumina firavă a lumânărilor. Părintele Ioan citea rugăciunile de dinainte de spovedanie. O făcea cu nerv, accentuând cuvintele, pentru a le face să pătrundă unul câte unul în suflete. Apoi începea să vorbească despre păcat şi despre cum poate fi ispăşit! «Dumnezeu ne dă toate cele de trebuinţă! Ne poartă de grijă mereu! Noi însă ne folosim de a-I întina Chipul, ne batem joc de dragostea şi de îndelunga Sa răbdare.» Şi după o mică pauză, pe un ton nervos-imperativ: «Căiţi-vă, păcătoşilor!». Începeau să se audă gemete, suspine, care nu întârziau a se preface într-un strigăt ieşit din toate piepturile pe măsura ce părintele continua să vorbească pe acelaşi ton, enumerând alte şi alte păcate. Era un spectacol care îţi zguduia sufletul, cum n-am mai văzut şi cum sunt sigur că nu voi mai vedea vreodată”.

Într-o altă descriere, mai detaliată, spune că, în timpul unei spovedanii de acest fel, părintele, înainte de rugăcinuile care preced Sfânta Taină, ţinea o scurtă predică, în care vorbea despre păcatele regilor David şi Manase şi despre iertarea de care s-au învrednicit de la Dumnezeu.

„Era o predică simplă, ascultată la început cu indiferentă – relatează un martor – , dar, pe măsură ce părintele continua să vorbească, începeau să se audă suspine, iar feţele să se umple de lacrimi. Am simţit şi eu ceva în mine. Ca mi se încălzeşte insensibila şi abrutizata mea inimă. Nu vă puteţi da seama ce se petrecea atunci în popor. Se auzeau strigăte din toate părţile: «Iartă-ne, părinte!» «Roagă-te pentru noi!» Era un vuiet,un freamăt, de ziceai că-i marea în furtună. «Linişte! Ascultaţi ce vă spun!», căuta să-i domolească părintele, ridicând autoritar mâna.”

Potrivit aceluiaşi martor, tâlcuind pe loc cea de a doua rugăciune, părintele spunea că pocăinţa este un dar de la Dumnezeu şi că trebuie să ai o hotărâre nezdruncinată de a te lepăda de viaţa pe care ai dus-o până atunci, de a te îndrepta, de a te înnoi, de a-L iubi pe Domnul din tot sufletul! După care începea din nou să înşire păcatele, într-o formă interogativă: „Lenevitu-v-aţi să vă rugaţi lui Dumnezeu? Căzut-aţi în păcatul beţiei?” După ce enumeră păcatele, determinând răspunsuri afirmative după fiecare întrebare, îşi încheia cuvântul zicând: „Da,da! Aveţi multe păcate, fraţilor şi surorilor! Nu-i chip să le numim pe toate acum”. Şi din nou, poruncitor, cu forţă: „Căiţi-vă! Căiţi-vă! Fiecare pentru ce aţi păcătuit!”. În acest moment larma ajungea la paroxism.

“Plânsete, suspine. Mulţi îşi mărturiseau păcatele în gura mare. Părintele Ioan stătea cutremurat şi pătruns. Spunea rugăciuni în şoaptă cu ochii aţintiţi spre cer, cu mâinile adunate cruciş pe piept. Cu faţă brăzdată de şiroaie de lacrimi.”

Acelaşi martor ocular mai spune că, după ce mulţimea se potolea, puţin câte puţin, părintele începea să cuvânteze din nou:

„Luaţi aminte: o să vă citesc rugăciunea de dezlegare. Plecaţi-vă capetele. Vă voi umbri cu epitrahilul, vă voi binecuvânta şi veţi primi dezlegare, părintele Ioan lua capătul de jos al epitrahilului mişcându-l în aer către cele patru direcţii, apoi dădea binecuvântare asupra poporului. Împărtăşirea dupa peste două ore. Relatarea se referă la o spovedanie de obşte care a avut loc în timpul Liturghiei, înainte de împărtăşanie.