Cine râde la urmă râde mai bine!

Ce văd când privesc lumea creată de Dumnezeu? Văd cât este de vastă, văd pretutindeni, în regnul animal, viaţa pulsând vioi printre patrupede, printre reptile, insecte şi păsări şi printre peşti. Te întrebi de ce viaţa oamenilor este atât de tristă, strâmtorată, plină de amărăciuni, mai cu seamă a celor înclinaţi spre evlavie. Domnul a răspândit peste tot, din belşug, viaţă, mulţumire, bucurie şi toate făpturile, în afară de om, îl preaslăvesc pe Creator vesele, bucurându-se de viaţă. Oare de ce viaţa omului se desfăşoară cu totul altfel decât a celorlalte făpturi? Nu este oare şi el zidirea Aceluiaşi Demiurg? Explicaţia e simplă. Viaţa noastră este otrăvită fie de noi înşine, prin păcat, fie de vrăjmaşul cel fără de trup, acesta „ocupându-se” mai cu seamă de cei ce vor să ducă o viaţă mai râvnitoare. Viaţa omului, a creştinu­lui adevărat, aparţine viitorului, veacului ce va să vină. Acolo îl aşteaptă toa­te bucuriile, deplina fericire. Aici pe pământ nu este decât un surghiunit, care îşi ispăşeşte pedeapsa. Uneori natura toată i se ridică împotrivă, din cauza păcatelor, ca să nu mai vorbim de duşmanul său învederat, diavolul, care „um­blă răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită” (1 Petru 5, 8). Aşa că nu mă tulbur când văd peste tot în lume bucurie şi mulţumire, chiar dacă de multe ori n-am de ce să mă bucur şi privesc cu mâhnire la creaturile lui Dumnezeu care se bucură în tot largul. Mi s-a pus la spate, pentru păcatele mele, un gâde care nu mă părăseşte o clipă şi nu încetează să mă lovească. Dar îmi va veni şi mie cândva vremea să mă bucur; nu aici însă, ci în lumea de dincolo.