Faţă de cuvânt, poartă-te cu evlavie şi dă-i preţuire

Crede nestrămutat că fiecare cuvânt pe care îl rosteşti, mai cu seamă în timp ce te rogi, poate deveni faptă; ţine minte că Cel ce a făcut să se nască cuvântul este Dumnezeu-Cuvântul, că Însuşi Dumnezeuk nistru, Cel în Treime preamărit, Se defineşte prin trei cuvinte: Tatăl, Cuvântul şi Sfântul Duh. Că fiecărui cuvânt îi coresponde o existenţă sau, altfel spus, fiecare cuvânt poate fi existenţă şi faptă. Faţă de cuvânt, poartă-te cu evlavie şi dă-i preţuire.

Ţine minte că precum Cuvântului Dumnezeu ipostatic, Fiul lui Dumnezeu, este unic întotdeauna cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, tot aşa şi în cuvântul Sfintei Scripturi, cel al rugăciunilor, al scrierilor Părinţilor înţelepţiţi de Dumnezeu se află prezenţi Tatăl, graţie omiprezenţei Sale, şi ca Raţiune Supremă, Cuvântul Său lucrător şi Duhul Sfânt, Săvârşitorul.

De aceea acolo nici un cuvânt nu este de prisos, ci are, sau ar trebuie să aibă, o forţă intrinsecă; vai de cei care vântură cuvinte goale, fiindcă va trebuie să dea socoteală pentru ele! “Că la Dumnezeu nu este cu neputinţă tot cuvântul” (Luca 1, 37, dupa traducerile mai vechi, de ex. Biblia de la 1688). A-i fi cu putinţă toate este în general o însuşire a cuvântului (dumnezeiesc), exprimată în forţa sa şi în posibilitatea de a deveni faptă. Aşa ar trebui să fie şi cuvântul de pe buzele oamenilor.

(Sfântul Ioan de Kronstadt – Viaţa mea în Hristos)

Nu te mândri, când dai ceva

Dintr-un orgoliu de stăpân sau, mai exact, dintr-o trufie de om cu bani, sau dintr-o inexplicabilă răutate, deseori nu-i “onorăm” nici măcar cu o vorbă pe cei ce se hrănesc de pe urma noastră, sau chiar îi tratăm cu ostilitate. Aceasta, în loc să ne smerim înaintea lor, ca nişte slujitori ce le suntem, după cuvântul Domnului: “Care dintre voi va vrea să fie mai mare, să fie slujitorul vostru” (Matei 20, 26), ştiind că prin aceasta ne sporim şi darul datorat Stăpânului nostru, printr-o slujire sinceră, nefăţarnică, făcută Lui în persoana fraţilor Săi mai mici.

O, Creatorule Cel blând şi smerit cu inma, Dătătorule de viaţă, Răscumpărătorule, Cel ce ne dai hrană şi Cel  ce ne aperi, Iisuse Doamne, învăţă-ne dragostea, blândeţea şi smerenia Duhului Tău Sfânt şi întăreşte-ne în virtuţile Tale, cele iubitoare, ca să nu se trufească inima noastră de darurile Tale bogate şi să nu ni se pară că hrănim, îndestulăm şi susţinem pe cineva. Fiindcă Tu eşti Cel ce tuturor dai hrană, îndestulare şi susţinere; totul stă sub aripile bunătăţii Tale, îndurărilor şi iubirii Tale de oameni, toţi se îndestulează şi îşi găsesc pacea sub ele, nu sub ale noastre, fiindcă noi înşine avem nevoie să ne găsim adăpost sub umbra aripilor Tale în toate clipele vieţi. Ochii ne sunt aţintiţi spre Tine, Dumnezeul nostru; ochii robului privesc Stăpânul, ochii roabei privesc Stăpâna; îndură-te spre noi Amin,

Cel mai mare dar al lui Dumnezeu

Cel mai mare dar al lui Dumnezeu, de care avem cel mai mult nevoie şi pe care ne învrednicim a-l primi des de la Dumnezeu, prin rugă­ciunile noastre, este pacea inimii, după cum cuvântează Mântuitorul: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi” (Matei 11, 28). Iar atunci când dobândiţi pacea, bucuraţi-vă, socotiţi-vă bogaţi, îndestu­laţi cu de toate.

(Sfântul Ioan de Kronstadt – Viaţa mea în Hristos)

Diavolul ştie că doar credinţa ne scapă de uneltirile lui

Simţim lucrând în inimă două forţe potrivnice, dintre care una se opu­ne cu înverşunare celeilalte şi care, atunci când pătrunde în inimă, silnic sau prin vicleşug, aduce primejdie de moarte. Cealaltă, pe care înţelep­ciunea o face să se simtă batjocorită de orice întinăciune, se îndepărtează în linişte când inima este atinsă de cea mai mică necurăţie. Una ucide, cealaltă aduce desfătare vieţii şi bucurie inimii.

Prezenţa acestor două forţe în mine mă poate lesne convinge că există, neîndoielnic, diavolul, întotdeauna uci­gător de oameni, şi Hristos, dintotdeauna Dătătorul de viaţă şi Mântuitorul nostru. Unul este întuneric şi moarte, Altul lumină şi viaţă. De aceea, iubitorule de Dumnezeu, dacă ţi se întâmplă vreodată să-ţi descoperi în minte şi în inimă întuneric absolut, mâhnire, urât, strâmtorare şi necredinţă, unite într-o putere care se împotriveşte cu tărie credinţei în Dumnezeu, să ştii că a intrat în tine o forţă diavolească, potrivnică lui Hristos.

Ea este întunecată şi ucigătoare, se strecoară în inimă prin vreun păcat al aceleia şi de cele mai multe ori ne împiedică să-L chemăm pe Hristos, să-i chemăm pe sfinţi, ascunzându-ni-i în bezna necredinţei. De ce face aşa? Pentru ca să ne tortureze sufletul, fiindcă diavolul ştie că credinţa ne scapă de uneltirile lui. Dar prin aceasta ne şi oferă dovada existentei celeilalte forţe puternice, care îi stă îm­potrivă, cea a lui Hristos Dumnezeu, de la care diavolul caută să ne abată prin ticăloşia necredinţei, forţă care, prin credinţa noastră, poate să biruie pu­terea celui rău şi să o ţină „la păstrare, sub întuneric, în lanţuri veşnice, spre judecata zilei celei mari” (Iuda 1, 6).

De aceea trebuie să ne străduim din răsputeri şi cu credinţă să-L chemăm pe Hristos – Mântuitorul. Se cuvine ca fie­care creştin să-şi facă obicei din a veni grabnic înaintea lui Dumnezeu, cu ru­găciuni de cerere, pentru toate (asemenea unui neputincios la Izvorul a toată puterea şi a tot binele). „Intru toate prin închinăciune şi prin rugă cu mulţu­mire, cererile voastre să fie arătate lui Dumnezeu” (Filipeni 4, 6). „Daţi mul­ţumire pentru toate” (1 Tesaloniceni 5, 18). Daţi slavă precum îngerii care strigă „Aliluia”.

(Sfântul Ioan de Kronstadt – Viaţa mea în Hristos)

Să nu uite nimeni că este al lui Dumnezeu!

Să nu uite nimeni că este al lui Dumnezeu cu sufletul şi cu trupul, că depinde de Acela în toate clipele vieţii şi în toate cerinţele sufletului şi trupului. De aceea să se îndrepte către Dumnezeu ori de câte ori sufletul şi trupul simt o anumită nevoie, când existenţa trupească sau sufletească îi este stânjenită în vreun fel, când îl doboară deznădejdea (bolile sufletului) sau patimile (bolile trupului), când îl ameninţă nestatornicia stihiilor (focul, apa, aerul, furtunile), când pune început vreunui lucru. Să-şi aducă aminte atunci de unicul Demiurg, Care a făcut totul din nefiinţă şi Care a dat făpturilor Sale puteri de tot felul, pentru a face multe şi felurite treburi.

(Sfântul Ioan de Kronstadt – Viaţa mea în Hristos)

Mobilitatea şi rapiditatea spiritului

Pământul este stabil şi rigid, deşi se mişcă în jurul soarelui cu o mare viteză; apa este fluidă şi fluentă; aerul este mai „fluid”, mai subtil şi mai „fluent” şi se poate deplasa cu o mare rapiditate când se pun în mişcare curenţii atmosferici; lumina este şi mai sensibilă, se deplasează cu o şi mai mare viteză decât apa şi aerul, poate parcurge în spaţiu, într-o secundă, dis­tanţe inimaginabile.

Dacă lumina are o atât de mare mobilitate, putând par­curge spaţii imense într-o durată de timp absolut neglijabilă, cum ar trebui să fie spiritul creat, cât de uşor şi de rapid şi, în sfârşit, cum trebuie să fie spiri­tul cel necreat, Duhul Sfânt, Domnul însuşi? Poate fi oare comensurabil?

(Sfântul Ioan de Kronstadt – Viaţa mea în Hristos)

Nu poţi cuprinde cu mintea lumina lui Dumnezeu

Rugăciunea pornită din inimă îi este de trebuinţă omului fiindcă lu­mina minţii noastre nu răzbeşte departe şi nu poate cuprinde în sine prea mult din lumina supremei înţelepciuni; Domnul Dumnezeu este Lumina cea nemărginită şi în lume se vădeşte noianul înţelepciunii şi atotputerniciei Sale, în timp ce în noi nu se află, ca să spun aşa, decât un strop infim din put­erea şi înţelepciunea Sa, fiindcă doar atât ni s-a dat să avem în trupul nostru supus putreziciunii.

(Sfântul Ioan de Kronstadt – Viaţa mea în Hristos)

Dacă erai curat vrăjmaşul n-ar fi tăbărât pe tine

Nu dispera luptându-te cu vrăjmaşul cel fără de trup; slăveşte-L pe Domnul când te afli în mare strâmtorare şi suferinţă, Cel ce te-a în­vrednicit să înduri pentru El război cu şarpele cel perfid, defăimat fiind de el pentru Domnul în fiecare ceas. Fiindcă dacă nu ai fi dus o viaţă cinstită şi nu te-ai fi străduit să te uneşti cu Dumnezeu, vrăjmaşul n-ar fi tăbărât pe tine, nu te-ar fi chinuit.

(Sfântul Ioan de Kronstadt – Viaţa mea în Hristos)

Cum e o inimă curată?

Ce înseamnă o inimă curată? O inimă blândă, smerită, nevicleană, simplă, încrezătoare, nemincinoasă, nesuspicioasă, bună, care nu ştie de răutate, de lăcomie, de invidie, de desfrânare.

Suflete al meu! Ţine minte că ai o demnitate cerească, nu da atenţie lucrurilor stricăcioase şi derizorii. Respectă şi demnitatea cerească a altora şi nu cuteza să-i defăimezi pentru cine ştie ce lucru stricăcios. Iubeşte din toată inima tot ceea ce este ceresc şi spiritual, dispreţuieşte ceea ce este pământesc şi material.

Ţine minte cuvintele Mântuitorului: „Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi”. O mare înţelepciune a credinţei noastre creştine se cuprinde în aceste cuvinte. Adu-ţi aminte cum însuşi Domnul a dat prin viaţa Sa exemplu de negrijă faţă de cele ale gurii, mulţu­mindu-se doar cu ceea ce I se aducea de bunăvoie: „Mâncarea Mea este să fac voia Celui ce M-a trimis pe Mine” (Ioan 4, 34).

Laudă pe Dumnezeu când te-ai vindecat

Când obţii vindecare de vreo boală, adu mulţumire Domnului cu această scurtă rugăciune doxologică:

„Slavă Ţie, Doamne, Iisuse Hristoase, Fiule Unule-Născut din Tatăl Cel fără de început, Cel ce Tu singur vindeci toată neputinţa şi toată boala în oameni şi Care m-ai miluit şi pe mi­ne păcătosul, izbăvindu-mă de boala mea, neîngăduindu-i să se înrăutăţească şi să mă dea morţii pentru păcatele mele.

Dăruieşte-mi, Stăpâne, de-acum înainte puterea de a face cu tărie voia Ta, pentru mântuirea blestematului meu suflet şi întru slava Ta, cu Cel fără de început al Tău Părinte şi cu Cel de o fiinţă cu Tine Sfântul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin”.

(Sfântul Ioan de Kronstadt – Viaţa mea în Hristos)